Coman ca va, Karim?

Benzema a pierdut Euro din motive care ţin şi de capacitatea de regenerare a fotbalului francez

Am senzaţia că nu văd bine, şi nici auzul nu-mi serveşte. Ochii şi urechile mi s-au umplut de sintagma bătucită „forţa grupului”, rudă cu „interesul naţional”. O filosofie a săracului apărută odată cu dispariţia valorilor. Forţa grupului, inventată de tricolorii care se angajau muncitoreşte să care pianul la care nu mai cânta nimeni, a devenit un produs de export. Pentru că mai nou nu doar selecţionerul, secunzii, terţii şi chibiţii naţionalei noastre o propovăduiesc, ci şi, culmea, cei ai Franţei! Ziarele şi vorbele celor care ne vor fi adversari în debutul Euro s-au umplut de această sintagmă leninistă imediat ce a fost anunţată debarcarea lui Benzema. Jucător care, vezi bine, nu era din aceeaşi categorie cu ceilalţi, evolua la super-cocoş. Benzema out, forţa grupului, in. E de râs?

Egalizare în valoare

Da, dacă acest lucru la ei ar avea acelaşi înţeles cu cel pe care i-l dau pauperii fotbalului. Să nu ne bucurăm prea tare nici că iubiţii/urâţii noştri veri beau după noi, nici că atacantul Realului, atât de bun furnizor de pase pentru Ronaldo încât să uite a mai marca pentru propria ţară, nu va mai fi vârful asaltului asupra tranşeelor noastre ghimpate. Ceea ce la noi e o egalizare în jos, la ei e fix invers. Decizia de a-l lăsa în afara lotului pe jucătorul implicat în afacerea „Sextape” nu e atât principială, cât logică. Abundenţa de valori a Franţei, demonstraţiile cu Olanda şi Rusia i-au semnat condamnarea, nu Deschamps sau Noel Le Graet, şeful FFF. Fotbalul nu e o mănăstire. E despre cum poţi ajunge la scopul propus, dacă se poate cu respectarea sponsorilor, a „familiei” şi, cu voia Dumneavoastră, a publicului.

O sumă de valori, nu de răsfăţaţi

Dacă Franţa era în genunchi, l-ar fi chemat sau nu pe şmecheraşul de cartier să o salveze? E o bună întrebare. Din fericire pentru „nos cousins”, nu se mai aşteaptă vreun răspuns. Franţa a găsit o formulă care, în acest moment, arată magic. O sumă importantă de jucători excelenţi fără ca niciunul dintre ei să fie vedetă – cu, poate, excepţia lui Griezmann, dacă mai marchează mult. Dar n-are alură de star. Forţa grupului lor, cu Pogba, Petit Antoine G., Martial, Matuidi, Payet şi sfârleaza de iarbă numită Coman, plus Giroud şi Gignac, care înfloresc, e chiar o forţă. Nu e un paravan după care să se ascundă jucători aproximativi cu suflu bun. Ce le mai trebuia un tip încărcat de istorii negre? E un caz de potriveală perfectă. Dar chiar e o potriveală?

Cum să culegi roadele

Puţine pământuri nasc în ziua de azi atâtea talente precum cel al Franţei. Veţi spune că, da, mersi, la ce arie de selecţie au, cu toate fostele colonii… Numai că această masă de valori trebuie drenată şi structurată. Ştiţi cum e, Dumnezeu îţi dă, dar… Şi oricum ei nu prea mai cred în Dumnezeu. Când se întâmplă aşa, constant şi profesionist, dăm de formula alchimică a fericirii în fotbal. Anume că te poţi debarasa la o adică de vreun „geniu” nesimţit dacă funcţionează din plin producţia de copii-minune. Fotbalişti atât de buni încât îşi fac loc la echipele mari ale lumii, care le asigură mereu un nivel de vârf. Nu discuţiile porcoase despre sexul lui Valbuena cu soţia sau audierile în noul dosar de spălare de bani din traficul cu droguri (oare n-o fi implicat şi în defrişările ilegale din Apuseni?) l-au scos de la Euro pe Benzema. Ci Franţa. Pur şi simplu, Franţa. Franţa hulită, batjocorită, subiect de bancuri şi de dispreţ. Nu Franţa libertăţii, egalităţii şi fraternităţii – pe bune? –, ci Franţa supraproducţiei de fotbalişti. Nu morala, ci, culmea!, fotbalul l-a mătrăşit. Ce ironie!