Linia Maginot
De ce ne-a fost frică am scăpat. Ei, nu

„Rareori mi-a fost dat să văd o echipă aşa de enervantă ca a României. Ce coşmar!”. Sms-ul venit de la un amic neromân a picat tocmai când tricolorii ne luminau feţele şi sufletele de speranţa unui început de Euro fast. Adică, pentru a-l cita pe Ad. Mihalcea: „Un egal ar fi perfect”. Unii s-ar putea întreba ce-ar fi în caz de victorie. Probabil că sfârşitul lumii. În orice caz, al unei lumi. Al unei idei. Al unui fotbal. Acela pe care România încearcă de o vreme să îl breveteze internaţional şi care acum pare să se impună definitiv în conştiinţa umanităţii: fotbalul de baricadă. Atenţie! El nu exclude contraofensivele pe care orice tranşee le aplică pentru a ţine în joc de glezne inamicul. Naţionala noastră a fost, în sensul ăsta, vitează şi deşteaptă. A contraatacat ca la Oituz sau Târgu Frumos (o bătălie despre care se învaţă la West Point, deşi noi habar n-avem de ea).
Impresia e bună, chiar foarte bună. Dar la noi, cu fotbalul e ca şi cu istoria: câştigăm toate luptele şi pierdem toate războaiele. Mai ales cele de imagine. Ştiu, manualele ne-au învăţat altceva, aşa cum fac acum şi drept-credincioşii jocului cramponat. Ajunge însă să citim şi alte cărţi decât cele patriotice pentru a înţelege cum stă treaba, aşa cum părerile altora despre fotbalul nostru pot ajuta. Ascultaţi ce spune lumea despre noi. Nu, nu înjuraţi! Dimpotrivă, s-ar putea să vă bucuraţi.
„Această echipă n-o să fie uşor de mişcat”. „Egal incredibil în faţa Spaniei! Ai noştri trebuie să se teamă, să nu-i ia de sus”. „Nu-s puternici, dar arată solid”. „Am teama unui meci de deschidere de r…t. Cu o echipă ca asta e greu să avem parte de spectacol”. „Dacă România joacă aşa nu va pierde niciodată împotriva Franţei”. Câteva dintre comentariile la articolul din L’Equipe de după meciul de la Cluj. Deci începe să le fie frică. E bine. Chiar dacă discursurile s-ar fi schimbat în cazul unei înfrângeri din penalty-ul pe care ibericii îl meritau. Noi zicem că meciul ar fi rămas acelaşi. Dar dacă am fi fost privaţi de un 11 metri, am fi zis că trebuia să fi câştigat. În logica asta, cei de afară puteau declara, la 0-1, că orice zid cade când e supus unei presiuni mari. Şi mitul s-ar fi spulberat.
Ar fi rămas totuşi groaza pe care o provocăm. Oamenii sunt profund speriaţi de ce o să vadă, de ce o să li se întâmple. Nouă nu ni se pare aşa. Obişnuiţi cu urâţenia, partida de duminică ni se arată ca un buchet de trandafiri. Entuziasmul ar mai putea scădea dacă luam la puricat meciul, dacă rememorăm primele minute de panică, pasele strâmbe şi finalizările cocoşate. Dar ne vom aduce aminte şi că din când în când lumina poate apărea, că poate ploua cu soare şi că putem zâmbi chiar dacă suntem ciuciulete. Cred că am jucat fotbal, indiferent de cine zice ce, de tot ce aveam în buzunar. Lumea ne va judeca aşa cum va vrea. Pentru ea fotbalul e despre plăcere. Pentru noi e despre „nevoile şi neamul”.