Omul şi clovnii

-De ce trebuie să scuipi tu în troaca din care bem toţi? -Dar de ce trebuie să bem dintr-o troacă?!

Are cîte un pic din toate cele care sînt la Oscar. E despre un soi de „Revenant”, are o investigaţie jurnalistică a la „Spotlight”, pare de groază ca „Mad Max”, provoacă senzaţii claustrofobice ca în „Room”, iar eroul, pînă la urmă, aduce a cineva din altă lume, e cam „Marţian”. „The Program”, filmul lui Stephen Frears despre Lance Armstrong, are ceva din toate şi totuşi eşuează. E ca un Ullrich, posedă ingredientele, dar nu şi produsul. E undeva între documentar şi film de duminică dimineaţa. Şi totuşi merită văzut. Pentru că, pe lîngă povestea unui campion fals, „The Program” expune perdeaua hipnotizantă ţesută de presă în jurul lui. Aşa cum e mereu. Pentru că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti.

David Walsh, de la „The Sunday Times”, e vînătorul vrăjitorului. Unul dintre primii care înţeleg că după cutremurul din ’98 ciclismul nu numai că nu s-a curăţat, dar a devenit şi mai murdar.

Calitatea mediocră a filmului, realizat parcă pe colţul barului, ajută în cazul ăsta. Dialogul frust dintre Walsh şi confraţii săi e de un realism colosal. „Stop! Ceva nu e în regulă”. Ceilalţi rîd. Omul insistă. Ceilalţi mai iau o gură de bere. Şi pînă la urmă se enervează. „De ce naiba trebuie să strici tu petrecerea?!”. În paralel cu înălţarea lui Lance se produce coborîrea britanicului în catacombele jurnalismului de estradă. Devine un paria. Armstrong îl atacă direct în conferinţele de presă şi îl izolează de restul colegilor, aşa cum face în pluton cu cicliştii care vorbesc despre EPO. Apoi împinge oaia rătăcită de turmă în prăpastie.

David Walsh cade şi el. Şefii lui îl privesc cu condescendenţă. Ceilalţi ziarişti, cei care îl întîmpină pe Armstrong cu aplauze înainte să îi pună întrebări, refuză să îl mai ia în caravana Turului – teribilă imaginea maşinilor oficiale încolonate spre start în vreme ce Walsh rămîne în urmă, singur într-o piaţă mare şi părăsită. Şi în acest timp superteleviziuni ale lumii îi ridică osanale lui Armstrong, în imagini originale care dor. Vezi toate acele domnişoare şi domni fremătînd de bucurie la rostirea numelui zeului. „It’s The Tour Of Lance, tadaaaam!”. Da, ne aducem aminte. Înjurăturile, ameninţările, denunţurile. Crimele de lezmaiestate de care erau acuzaţi cei cîţiva care voiau să afle simplul, banalul, neinteresantul adevăr.

Pe Armstrong nu l-a doborît Walsh, ci frica umană. A soţiei unui coechipier că va face copii eritropoetinici, a unor finanţişti că dau prea mulţi bani unuia care nu are bunul simţ să se mai oprescă din cîştigat. Walsh doar s-a prins ca un buldog de fundul lui Armstrong şi nu i-a mai dat drumul pînă cînd unii au început să se uite mai atent. Aşa că aş fi vrut să fiu el în acea zi a interviului lui Lance la Oprah. Poate că acelea sînt cerurile jurnalismului.

Sau poate nu. Omul care l-a expus pe Marele Trişor a scris recent o carte elogioasă despre echipa Sky, cu certificate de bună purtare lui Froome. Heaven can wait…