Pămîntul făgăduinţei
Despre unii oameni care nu se transferă din ei înşişi

Moda e să pleci. Şi dacă se poate să nu te uiţi înapoi. Poţi lăsa orice. Case, copii, părinţi, prieteni, orice. Orice speranţă, de exemplu. Că sînt doctori, manageri, studenţi sau căpşunari cu toţii trag spre afară, oricum ar fi acel afară, poate să fie cu bani mulţi sau puţini, oriunde, dar nu aici. Spre deosebire de alţii care au plecat acum secole să cucerească lumi, românii aspiră la a fi cuceriţi, înfiletaţi pe alte sisteme decît acela pe care îl părăsesc pentru că nu le oferă şanse. La fotbalişti, exodul e condiţia devenirii, deşi pentru ei e, paradoxal, mai greu. Nu au o plasă de salvare a unei comunităţi conaţionale sau o bază de educaţie şi deschidere către lume care să le greseze integrarea. De aceea vedem mereu cum se întorc de ca şi cînd nu s-ar fi dus. Există însă şi cazuri excepţionale, în care revenirea, sau rezistenţa la plecare, înseamnă altceva. Înseamnă raţiunea care învinge un cec dincolo de care stă un potenţial neant.
Pintilii a lăsat un salariu bunicel în Israel pentru a se pune iar sub jugul lui Neubert la Steaua. Pintilii nu e un om sofisticat, de aceea pare incapabil de nesinceritate faţă de el însuşi. Vrea un lucru: vrea la Euro. Simte că titularizarea îi scapă după felul în care e (era) pregătit la Hapoel. Ca şi alţii, a fost atras de acel dincolo. „Pentru familie” e sloganul tuturor ca să justifice un transfer în necunoscut. Ei omit să enunţe şi partea a doua a ecuaţiei: „împotriva profesiei”. Cazul lui Sînmărtean, la final de drum, e încă acceptabil. Dar sînt destui care mai au ceva de zis şi care aleg să îşi anuleze orice ambiţie profesională pentru bani. Nu e un blam, e o constatare. Pintilii e un om atît de simplu încît singurul lui moft e acela de a juca fotbal de cît poate. Dacă îl laşi fără fotbal e ca şi cum l-ai lăsa fără familie. E o nebunie în toată regula. Dar el se va putea uita cu satisfacţie la ce a trăit, nu numai la ce a cheltuit.
Gnohere e tipul care n-are chef să plece. La noi, pînă şi străinii au mania românilor, abia răsăriţi vor să o şteargă la mai bine. La mai bine financiar, fireşte. Bizonul nu vrea asta, deşi i-ar sta bine şi lui, şi clubului, în cazul unui salt în deşert. „I-am spus antrenorului că nu vreau să plec în Qatar sau în Arabia Saudită. Vreau să mă impun în Europa. M-am regăsit la Dinamo”. Fostul supraponderal e noua senzaţie a Ligii. Pentru că l-a cioplit un antrenor, i-a dat încredere. Iar acum vrea să fie fotbalist, nu un fel de întreţinut al şeicilor. Vă daţi seama ce diferenţă de salariu ar putea experimenta? Dar, dar poanta e să te uiţi un pic mai departe şi să vezi cam cît timp ai putea să-l încasezi şi cam care mai e viitorul după. Aviz şi lui Budescu, care e foarte român de felul lui. Gnohere nu are perspectiva unor cupe europene sau a vreunui transfer în Vest. Dar se simte bine aici. Respiră natural. E el şi nu altul.
Putem fi de acord, România e adesea o ţară de nelocuit. Din păcate pentru cei cu aprig dor de ducă, s-ar putea ca ea să fie fix ceea ce li se potriveşte pentru singura profesie pe care sîntem chemaţi cu toţii să o exercităm. Aceea de a ne trăi cu sens propria viaţă.