Nimic fără aur

E doar un bronz. Şi acest „doar” e deja prima săpătură pentru ceva mai preţios

Ceva s-a schimbat. E ca atunci cînd aerul şi pămîntul îţi spun că intri într-un alt anotimp. Gesturile, vorbele sînt altele. Bucuriile. Pînă şi supărările au un pic de lumină în ele. Naţionala asta de handbal fete e altfel. O comunitate autohtonă condusă la un succes, fie şi parţial, de un străin contestat vehement la început. Unde am mai văzut noi asta? Nu trebuie să mergem departe. Carol I stă pe calul lui uriaş în Piaţa Palatului privind răbdător la traficul sufocant şi claxonant de la picioarele lui. Cîteodată poţi auzi bronzul hohenzollernului oftînd la trecerea vreunui dîmboviţean care nu îşi ţine banda la curba spre Magheru. Într-un fel, o ţară precum aceasta mică, pe care şi-au confecţionat-o fetele din ambiţie şi frustrări, poate că a visat la început şi primul rege. Dar mai întîi a fost disperarea. Care a durat.

E pentru prima oară cînd această comunitate de tipe simpatice termină competiţia cu senzaţia că e încă flămîndă. Pînă acum ultimul meci era ca ultimul suflu. Finala mică, un mic infern. La Herning, dimpotrivă, impresia a fost că Neagu şi Ungureanu provoacă din priviri Norvegia la o rejucare a semifinalei, dacă se poate cu alţi arbitri (ştim, nu se poate). Ceea ce se vede nu e un capăt de drum, e doar o treaptă, o proiectare în viitor, o foame biblică. Pentru prima oară mi se pare că nimeni nu e mulţumit cu bronzul, în sens profund, nu doar declarativ. Aurul, pentru aceste jucătoare, pare doar o amînare. E o chestiune care va veni. Nu ştiu dacă va fi aşa, deocamdată e de trecut turneul de calificare olimpic, cu atîta ghinion stabilit (Danemarca, Muntenegru şi România îşi dispută două locuri) încît parcă destinul ar vrea să le pună la încercare. Însă în premieră, cel puţin pentru mine, detenta către locul 1 e de o evidenţă fără umbră.

Neagu a agăţat cumva, cu un deget, panglica de care e prinsă medalia aia mare. E atît de reconfortant încît îţi vine să ţipi de bucurie pentru ceea ce va fi. Chiar şi dacă nu va fi (ceea ce e inacceptabil), pentru că exact o astfel de radiere omniprezentă a inevitabilului reuşitei ne-a lipsit crunt. Din absenţa ei, şi aici e lecţia pentru tricolore, vin toate neîncrederile, cîrcotelile, bufeurile, lipsa de speranţă pe care ele ne-au sancţionat-o fără să prindă contextul. Căci trebuie să pricepem o dată pentru totdeauna: România stă, în acest sport, pepetuu între puterile lumii, campionatul e între cele mai tari din Europa, deci performanţa maximă ar trebui să apară logic şi ciclic. Or, n-am mai obţinut-o de 53 de ani. O veşnicie.

Nu e ca la fotbal, sau chiar tenis. În handbal sînt în elită. Şi sîntem singura naţiune de acolo fără aur în epoca modernă. Danemarca, Norvegia, Rusia, Ungaria, Germania, Coreea, ba chiar nou-venitele Franţa, Muntenegru ori Brazilia au izbutit să urce acolo unde noi n-am ajuns încă. De aici vechea disperare. Şi de acolo pînă aici aproape fericirea că aurul e deja construit interior în această naţională. E un nou, minunat şi împrospătător sentiment. Precum venirea primăverii.

„Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!”. Ei bine, luaţi aurul! Va fi şi pentru noi.