Sirene

Au fost nopţi luminate şi aprinse. Dar bezna rămîne

Alaltăieri erau cele ale lui Oprea sau ale delegaţiilor de popi. Ieri duceau morţii şi răniţii nenorocirii. Astăzi tresărim de cîte ori auzim vreuna. Sirenele au devenit un urlet interior. Pentru ce şi pentru cine se vor auzi mîine?

Filozoful francez Alain Finkielkraut spune la „Imparţial”, emisiunea lui Luca Niculescu de la Digi24, că o tragedie precum cea pe care o trăim ne demonstrează, în ciuda a ceea ce ar vrea să creadă unii, că încă există o naţiune. Doliul este naţional, îl resimţi în România sau la Polul Nord, dar numai dacă aparţii profund acestui spaţiu şi acestei culturi. „Dar, a continuat Finkielkraut, nu ştiu dacă un astfel de eveniment poate lega mai bine o naţiune”. E o nelămurire importantă care ne priveşte direct.

Sînt cîteva momente care ne-au marcat postcomunismul şi despre care am crezut că ne duc mai departe, ne urcă în destinul comun. Piaţa Universităţii ne-a arătat în ’90 cît de diferiţi ieşiserăm din întuneric. Cupa Mondială din ’94 a scos în stradă oameni care voiau să-şi spună lor şi lumii „ăştia sîntem” sperînd că pot fi chiar mai mult. Şase ani mai tîrziu, titlul olimpic confiscat al Andreei Răducan în „Afacerea Nurofen” a umplut Piaţa Palatului. Ni s-a părut nedrept. Şi oamenii au vrut să spună „aurul ăsta e al nostru”.

Apoi au demonstrat spontat şi apăsat pentru că nu mai voiau un regim mafiot, pentru că nu era admisibil ca un preşedinte să ia la mişto în direct un şef de urgenţe medicale sau pentru că nu aveau chef să fie batjocoriţi a doua oară, la vot, după ce ţara le dăduse un şut în fund trimiţîndu-i să-şi găsească norocul în lumea largă. De fiecare dată românii au ridicat capul. Şi apoi l-au plecat la loc. Viaţa merge mai departe. Pînă cînd se opreşte iar.

Vreţi vinovaţi? Există două feluri. Cei vinovaţi în primă instanţă. Şi noi, ceilalţi. Cei care ne consumăm în mize mici, ca, de exemplu, cine pleacă primul de la stop. Cei care acceptăm, după cum mi-a spus angajatul unei parcări, ca domnişoare cu alură de manechin sau domni cu stil de mafiot să capete certificate de handicap pentru a putea parca în zonele rezervate.

Cei care ne facem cruci la orice biserică, dar păstrăm compasiunea pentru extratereştri. Astăzi oroarea din acea noapte pulsează încă în tîmple şi îi împinge pe mulţi la gesturi minunate, la eforturi admirabile. Sîntem indignaţi. Dezbatem oripilaţi. Dar toate vor avea iar un sfîrşit. Chiar şi acest articol. De aici începe aşteptarea unui nou moment în care să ne demonstrăm nouă înşine că sîntem o naţiune. Din păcate, atunci vom fi încă şi mai puţini la numărătoare.