Lacrimile lui Hourcade şi girofarurile naţiunii

Românii care nu dau în gropi ar putea înţelege cum să nu mai fie proşti

Argentina seamănă mult cu România. Nu neapărat în ceea ce e bun. Cine vede „El secreto de sus ojos” îşi poate face o idee. Sîntem naţii cu naturelul simţitor şi poignet-ul necruţător. Capabili de lacrimile Evitei şi de blagosloveniile industriei arsenian-bocaciene, dar şi de cele mai crunte închisori politice şi metode de tortură. E drept, la ultimul capitol ne bat la scor. Ca şi la fotbalişti, baschet, vinuri sau carne de vacă. Chestiuni în care nu îi vom putea ajunge prea curînd, poate niciodată.

Dar putem face altceva. Îi putem copia în cea mai recentă, simpatică şi substanţială întreprindere: rugby-ul. Lovit de pragmatismul australian, mai ucigător ca o traversare pe jos a Marelui Deşert Victoria, Daniel Hourcade a plîns şi apoi a rostit cuvintele care i s-au întors în freză ca un bumerang: „Dacă ar fi să rejucăm acest meci, am face-o la fel”. Asta ar include copilăria mingicărelii din primul minut, echivalentă cu plimbatul bărcuţei prin gura rechinului. Specialiştii au clătinat din cap. Treaba lor. Hourcade ştie ce spune. Semifinala pierdută e doar o staţie. Şi nici măcar ziua în care vor cîştiga Cupa Mondială, fie ea şi Ziua de Apoi, nu va fi un capăt de drum. Pentru că din 2010, anul în care „El secreto” lua Oscarul pentru film străin, iar federaţia lor punea pe picioare PLADAR (Plan de alto rendimiento – Planul de randament înalt), Argentina îşi reconstruieşte un fel de ţară. Rugby-ul e doar un vehicul. Se întîmplă, da, să fie unul minunat.

Educaţie prin întrecere fizică dublată de respect şi spirit comunitar. Fără maimuţăreli, fără mitocănii. Tone în mişcare fair-play. Un plan naţional. Care e încurajat de la vîrful rugby-ului planetar, dornic să răspîndească aria de valoare. Şi care e sprijinit de companii uriaşe, căci mesajul acestui sport vine ca o mănuşă pe zona de imagine. Cum ar zice jucătorii la păcănele, e de trei lămîi. Trebuie doar să vrei, toată lumea te ajută. România există în acest sport. Constant vin valuri de simpatie publică la cea mai mică mărgică. În acest punct ar trebui să apară – o, magice cuvinte! – interesul naţional. Sau măcar dorinţa simplă de a vedea implantate nişte valori care să ne facă să trăim mai bine noi cu noi. Argentina e în vîrful stimei mondiale cu toate ideile ei fixe pentru că şi-a creat 5 centre în care se reptetă la infinit aceleaşi gesturi, se învaţă aceleaşi lucruri, iar apoi echipa Pumelor vine şi se asamblează cu părţi care funcţionează sincron. Iată ce e de făcut. Şi nici măcar nu costă mult la scara celei de a 7-a planete de la soarele UE. Imaginaţi-vă hectare de copii frămîntînd pămîntul în urmărirea unei mingi zurlii şi învăţînd să se poarte altfel decît cocalarii care ne populeză străzile şi poluează vieţile. În mintea cui am putea injecta acest vis interzis abramburicelor şi triştilor solemni care ne conduc cu girofar prin nopţile cu gropi?