Bătaia de joc

Cine zice ăla e?

Imersat într-o sală plină de susţinători vocali, antrenorul Ungariei se întoarce către galerie şi începe să dirijeze cântecele victoriei. 5 goluri avans la doar câteva minute de finalul finalei Mondialului de handbal fete. Ce se mai poate întâmpla? Lajos bacsi fâlfâie braţele masive, de fost jucător. Băieţi vânjoşi strigă din toţi plămânii în faţa lui.

Ce învățăm noi, copii?
În spatele lui, fetele. Ungaria survolase acel meci, condusă de graţia şi eficacitatea unei Anita Gorbicz care abia începea să uimească lumea. Fetele, aşadar, sărbătoreau şi ele, în felul lor. De exemplu, pierzând minge după minge. Franţa, mult mai puţin talentată, avea, prin contrast, îndârjirea unui buldog şi credinţa unui cruciat.

Când Mocsai s-a întors în fine cu faţa la joc era prea târziu. Gorbicz, eliminată definitiv, plângea pe scările din tribune. Adversarele tocmai recuperaseră o diferenţă irecuperabilă într-o lume normală. Dar sportul asta face, bulversează normalitatea. Prelungiri. Înfrângere Ungaria. Cortina. Depresia. Ce învăţăm noi din asta, copii?
‘oţul şi vardistul

Că atunci când şeful îşi pierde busola, tot clanul, condus de-acum de un orb, se îndreaptă spre prăpastie. Că talentul nu ajunge. Niciodată. Nicăieri. Nicicum. Talentul e un drog. Când îi trece efectul, vezi în oglindă o faţă lividă şi nişte ochi rătăciţi.

Că, în sport, „nemţi” sunt mai mulţi, în afară de ăia originali. Nemţi sunt toţi ăia pe care îi ştii învinşi doar când oamenii de serviciu au intrat să măture gradenele.

Înapoi în zilele noastre de fotbal. Un tip mătăhălos, rigid, transpirat aleargă un băieţel sprinţar, elastic şi glumeţ. Aşa arată urmărirea FCSB-ului de către CFR. Pe de o parte focuri de artificii, pe de cealată un fotbal în stare de guturai mereu la limita rupturii. Un estet ar zice că titlul e dat. Un statistician i-ar răspunde că da, dar nu cui crede el.

FCSB a luat deja titlul
„Vă bateţi joc de noi!”, a mărunţit din buze Petrea, mecanicul acestei locomotive manevrate din vagonul de lux. Se adresa arbitrului. Sau altuia? Păi, cui altuia ar fi putut să se adreseze? Celui care ordonă schimbările la pauză? Celui care îl obligă să justifice rizibil cele mai bizare alegeri? Celui care l-a ridicat de la nivelul de secund la rangul de antrenor subprincipal? Şi apoi, de ce s-ar supăra că a luat bătaie?!

FCSB a câştigat deja campionatul. Mai precis, Ioan Becali l-a câştigat prin transferul lui Man pe 11 plus 2 milioane. Victorie! Suma asta o iei dacă termini pe locul 1, ajungi în grupa EL pe care o câştigi şi eventual mai treci un tur eliminatoriu. Iată egalată cea mai bună performanţă a FCSB. Celălalt titlu? Da, dacă îl dă pe Moruţan pe 11plus x milioane. Şi, sigur, contravaloarea unor „sferturi” de Champions League atunci când Octa Popescu va fi înstrăinat pe o sumă la care nici nu ne putem gândi.

Câte-un pic, pic, pic
Titlul de pe teren? Păi, mai contează? Titlul sunt banii. E asumat, parafat, decretat. Rostul competiţiei e să scoată tineri gata să fie împachetaţi şi vânduţi. Titlul e luat în tranşe, om cu om, tranzacţie cu tranzacţie. E în aerul vremurilor. Bucată cu bucată, parcelă cu parcelă. La noi nu se câştigă împreună, în echipă, în sistemul în care câştigul ar fi mult mai mare, dar mai greu, nu, la noi se câştigă mai simplu, mai pac, mai ţac.

O echipă care ar ajunge în grupele Ligii Campionilor – şi FCSB ar putea face asta cu un proiect perfect opus celui actual – ar atinge statutul sârbilor şi croaţilor, care vând bine şi, mai ales, iată esenţa, constant. Aici câştigi cu Iaşi, pierzi cu Clinceni, negustor te numeşti.

Mai dai de un fraier, mai vinzi ceva, eşti rege peste lumea ta mică. Dincolo un gol, o pasă decisivă, un dribling fin se înmulţesc cu zece, pentru că oricine pricepe valoarea lor raportată la calitatea oponentului. Dar nu-i povestea noastră. Nu. Noi tot încălecăm pe-o şa şi o ducem tot aşa.

Ura şi la avion!
Jucătorii FCSB, cel puțin ei, vor să fie campioni pe teren. Dar pot? O sumă de glezne fine va putea să învingă şi demonii interni, şi pe cei externi? CFR gâfâie, dar înaintează.

De cealaltă parte e o cursă pentru „cine e următorul care pleacă la milionul pe an”. Până când să decoleze Oc. Popescu se prăbuşeşte Ov. Popescu şi na, pocinogul! Nu-i nimic. Şi mâine e o zi. De transferuri.