Prizonieri

La fiecare meci ştim că se poate lua curentul, ca pe vremea lui nea Nicu'

Faza a fost aşa. Ghiţă, fundaşul, a atins mingea venită din picior cu mâna, mingea a ieşit afară, arbitrul a dictat convins corner, câţiva jucători din tabăra cealaltă au sărit la el. Arbitrul a arătat ferm punctul de la 11 metri. După încă un pumn de secunde, a arătat iar către fanionul de la colţul terenului. Corner. Cortina.

O distopie

În „Occupied”, unul dintre serialele de pierdut vremea, în Norvegia se infiltrează ruşii. Culturi europene mai distanţate sunt greu de găsit. Norvegienii se prefac că viaţa le-a rămas neschimbată. Dar de fapt se schimbă totul. Asasinate, explozii, răpiri, o predominanţă a actelor extrajudiciare. O armată subterană, o vânătoare de colaboratori nu împiedică populaţia să sărbătorească cu steguleţe şi fanfare în fiecare mai Ziua Naţională. Oamenii continuă să meargă pe stradă, să-şi ducă la fotbal copiii până când aceiaşi oameni dispar sau îşi trag un glonte în gură. Norvegia nu doar că nu mai e aceeaşi, dar începe să semene cu Rusia. Luptând cu inamicul devii inamicul. Devii răul pe care îl combaţi.

Departe de lumea înlănţuită

Fotbalul românesc e sub ocupaţia arbitrilor. Au fost perioade în care era invers, în care fotbalul românesc corupea la greu arbitri. Şefi ai lor au intrat la puşcărie. Urâte vremuri. Acum sunt alte vremuri. Dar urâtul nu se schimbă, se mută. Acum arbitrii sunt dumnezei pe pământ. Deciziile lor sunt scrise în piatră. Nu văd, nu aud, nu vorbesc, asta e relaţia lor cu muritorii de rând. Fotbalul românesc îşi merită soarta pe care şi-o face. Dar ce nu merită e ceea ce îl va înfunda definitiv pentru că va pierde ultimul sprijin al săracului: adevărul. Şi acum, aici suntem. Arbitrii împart dreptatea, dar ascund adevărul. Adevărul despre dreptate şi nedreptate.

Dictatura

Faptul că Radu Petrescu poate să baleteze senin printre decizii fără a da, fără a fi dată de către oricine o explicaţie oficială este un semn al unei dictaturi care ne ţine prizonieri pe toţi. Arbitrii sunt precum vameşii din ţările înapoiate care fac ce vor cu tine nu doar pentru că pot, ci pentru că nu au de dat socoteală. Dacă protestezi, te arestează. Sau te expulzează. Ceea ce se petrece şi în fotbal. Afară! În tribună! Arbitrii au o putere de viaţă şi de moarte fotbalistică fără ca vreodată să aflăm în clar ce au păţit pentru meciuri făcute ferfeniţă. Iar în aceste timpuri ei ştiu că trebuie doar să perie „şefimea” pentru a avansa în rang. În trafic, poliţiştii sunt obligaţi să îţi explice motivul pentru care te opresc. Arbitrii le pot râde în nas.

S-ar putea şi altfel, dacă n-ar fi altminteri

Să nu credeţi că toţi sunt înfumuraţi, lipsiţi de maniere şi de tact precum par! Marius Avram, scuturat de jugul tăcerii impus de Vassaras şi Deaconu, a mărturisit că mulţi ar vrea să vorbească, să explice, simplu, civilizat, omeneşte. Aşa cum se întâmplă, a spus el, în alte ţări. Şi niciunui om cu scaun la cap nu i-ar trece prin minte să ceară capul unuia care dovedeşte că îl are. Poţi greşi, e posibil, scuzabil. Dramatic e să te baricadezi sub o duritate de faţadă şi o fragilitate a unui interior deteriorat de atâtea mizerii ascunse sub preş. Şi care abia aşteaptă să dea iar greş. Iată rezultatul acestei pături groase puse peste arbitraj: defectarea definitivă a tuturor. O aberaţie persistentă corupe întregul. E lege.

Să fierbem!

Trăim în lanţuri, exterioare pentru noi, profunde pentru arbitri, din cauza câtorva cetăţeni care au mâini libere ca să astupe guri. Iar noi ne transformăm cu ei, incriminând poate pe nedrept arbitri, persistând în această destabilizantă neînţelegere. E un vas care fierbe. E calea cea mai directă spre cele mai grele consecinţe. E aproape inevitabil. Să fim pregătiţi. Şi să nu uităm. Memoria e lumina care rămâne când ne iau curentul.