Olimpiu şi olimpicii

Anul în care vom vedea vârful muntelui sau vârful icebergului

Am intrat pe ultima sută a unei ameninţări teribile. Jocurile Olimpice. Deşi nu sunt cele de iarnă, noi suntem pe tobogan. În anul de AUR s-ar putea să ne trezim fără niciun aur.

Ceea ce nu s-a mai întâmplat de când Adolf privea mulţumit pădurea de braţe ridicate, iar Leni Riefenstahl se bucura de faima dobândită după tatăl tuturor filmelor de propagandă, „Triumful Voinţei”.

Republica Houdini

De atunci am mai învăţat şi noi despre cum să acoperi realitatea cu imagini. Astăzi, taraba ne e plină. Voci oficiale spun că o să fie bine. Între timp, e rău. Dar n-avem ce face, jucăm jocul, ne prefacem că suntem încrezători, că o ţară reprezentată de politicieni cărora le pasă de sport tot atât cât de soarta ţăranilor masacraţi în Niger poate ţâşni către înălţimi propulsată de forţa propriilor iluzii. Republica Houdini e pe cai mari, înaripaţi. Închideţi ochii şi visaţi. E un ordin!

Tot răul spre zero

Un gând parşiv ne dă târcoale. Poate n-ar fi rău să nu se ţină… Tokyo e gata să între în izolare. Situaţia e crem. Ar fi un dezastru, dar unui potenţial condamnat la moarte nu-i prisoseşte o amânare, ceva care să îi întârzie întâlnirea cu fatalitatea. Aşa am ajunge la egalitate cu cele mai tari ţări. Egale cu zero.

Unii ar fi uşuraţi. În fotbal, de exemplu, am evita un mare scandal, acela al refuzului de a livra jucători către naţionala celor cinci cercuri în plin campionat. Olimpiu n-ar mai fi olimpic, dar poate că nici nu ar fi aşa de rău.

Poate că pe atunci va fi deja la Manchester City, făcând minuni în locul lui De Bruyne sau Silva. Ce i-ar mai trebui Japonia când ar avea Anglia la picioare?

Pep şi pepita

Nu râdeţi, schema e simplă. Azi, mâine şeicul Mansour cade la pace cu nenicul Gigi, mai dă şi el, mai lasă şi celălalt, îl duce pe „copil” în Emirate, dar îşi dă seama în scurt timp că e peste nivelul fotbalului din zona Arabiei, i-l trimite pachet lui Guardiola (moment în care noi jubilăm), Pep mai întâi strâmbă din nas, îl trimite la U23 (moment în care ne dăm ochii peste cap) pentru ca repede să priceapă ce pepită are sub nas, să-l aducă la echipa mare unde Mister Oli cucereşte vestiarul şi apoi locul de titular spre enervarea roşcovanului belgian care îşi vede cota de 120 de milioane plonjând depresiv. Şi cântăm, şi dansăm! Uite, nu s-a gândit încă nimeni să facă o ştire din construcţia asta fabuloasă…

Că dacă n-ar fi, tot s-ar povesti

Poate că unii naivi se vor întreba: şi dacă nu se se întâmplă deloc aşa?! Simplu: uităm tot şi o luăm de la capăt. Deficitul de memorie e unul dintre motoarele existenţei noastre. Vom „pune botul”, cum se zice în pauzele de ţigară, la următoare gogoriţă. Atenţie, nu zice nimeni că Moruţan, cel mai bun pasator al unui campionat non-performant în Europa, nu va fi vândut pe o sumă bunicică!

Poate nu e plauzibil, dar nici imposibil. Hai, la limită, să presupunem că năzdrăvanul şeic plăteşte peste 10 milioane sperând să-l vadă în altă parte decât la Al Jazira, mai spre fotbalul important. Dar de aici încolo suntem ca pierduţi în deşert. Totul pare de Şeherezada. Povestim, povestim, ca să nu murim.

Şi, oricum, dacă nimic din toate acestea nu va fi adevărat, am încălecat pe o şa, poate că un click veţi da…

Duşmanii ştirilor năucitoare

Nu e rău să visezi. Rău e să nu mai vrei să distingi între vis şi realitate. Am şi eu un vis. Visez la toate acele celule de comando despre care se vorbeşte din an în Paşti şi care se pregătesc în tăcere pentru a ne trage o palmă zdravănă, de să ne curgă lacrimile, de bucurie.

La toţi aceia care creează ceas de ceas câte un miligram de aur, argint sau bronz şi ale căror poveşti adevărate le vom descoperi într-o zi şi le vom uita a doua zi. Dar ce zi va fi aceea! O zi de 10 milioane. De mici răzbunări.