Pedalatul în gol
Cerul albastru şi oceanul de întrebări de sub el
Poţi plânge de-a binelea când vezi clasamentele altora. Ca de fiecare Crăciun, L’Equipe votează primii şi primele zece din lume. Patru sunt din Europa de Est. Patru din tenis. Niciun român. Nicio româncă. În vreme ce liderul Cupei Mondiale la schi alpin fete e o slovacă, numărul 1 mondial în ciclism e sloven şi cel mai bun fotbalist al anului în opinia multora e un polonez, noi facem ce? Facem bine. Suntem unici. Să vedeţi de ce.
Un om ca o reclamă
Noul ministrul al sportului de la noi e sportiv activ. Păi, cine se mai poate lăuda cu aşa ceva?! Eduard Novak, 44 de ani, născut la 10 zile după primul 10 al Nadiei, nu e doar un ciclist oarecare, e medaliat cu aur la Jocurile Paralimpice. Novak reprezintă imaginea-tip a unui învingător, aparţinând unei minorităţi etnice, dar bine integrat, depăşind un teribil accident pentru a deveni un om cu o mulţime de calităţi, manager, lider de echipă, campion, iniţiator de competiţii, şef de federaţie. Ce mai carieră! În plus, Novak s-a luptat pentru asanarea ciclismului românesc atunci acesta ajunsese o afacere de familie terminată cu condamnări. Aplauze! Şi acum, să ne tragem sufletul un pic. Soarele se pregăteşte să intre în nori.
De râs, de plâns
Pe 7 decembrie 2020, pe masa ex-ministrului tineretului şi sportului, Ionuţ Stroe, ajunge o scrisoare semnată de 6 dintre cei 9 membri ai Consiliului de Administraţie al FR Ciclism. Misiva este un denunţ împotriva lui Novak, preşedinte, acuzat că şi-a angajat antrenorul personal pe poziţie federală în locul celui votat de CA, că a girat contracte de prestări servicii semnate retroactiv, că blochează accesul la rapoarte financiare „foarte probabil pentru a ascunde probleme interne”. Cei 6 au fost prompt acţionaţi în instanţă de Novak. Între timp, Novak a devenit şeful sportului. Pe masa lui stă acest document cu numărul de înregistrare 12677/07.12.2020. Situaţia ar fi comică dacă ar fi vorba de vreun film produs pentru a provoca râsul de Sărbători. Dar nu e.
Când sare lanţul
Incompatibilitatea în acest caz e flagrantă. Nimic nou. Vreme de ani de zile, Novak a funcţionat ca preşedinte de federaţie şi manager al unei echipe care îi poartă chiar numele. E ca şi cum în fotbal ar exista un FC Burleanu. De negândit. În plus, admirabila activitate de ciclist paralimpic a lui Novak i-a consumat serios (antrenamentele sunt lungi şi dure, refacerea e esenţială) din bugetul de timp ca lider de for. Legate sau nu de această realitate au apărut momente ridicole precum ratarea înscrierii în cursă a mai multor ciclişti la Mondialele din 2018, deşi rutierii erau deja acolo. Activitatea la MTS va fi încă şi mai densă. Cum va împăca toate aceste lucruri? Iată o provocare demnă de un campion. Şi demnă de noi, în urmărirea rezolvării acestei cuadraturi a cercului.
Vorbe de aur versus medalie de bronz
Novak spune că vrea să construiască o strategie a sportului românesc, să creeze un sistem, să lase ceva în urmă. Sună logic şi sună bine. Rău sună ce are de spus despre el singurul medaliat român din istorie la o mare competiţie a ciclismului. „Dl Novak mi-a pus mereu beţe în roate. N-a vrut să mă înscrie la Europene nici anul trecut, i-am spus că merg pe banii mei, e visul meu. N-am primit mai nimic de la federaţie”, a declarat Daniel Crista, bronz continental acum câteva luni. N-am auzit, încă, o dezminţire a acestor vorbe de o tristeţe implacabilă…
Ca să nu o luăm de la început
Imaginea unui om în costum albastru închis preluând ştafeta de la unul în costum albastru deschis a luminat mulţi ochi. O necesară civilizaţie în predarea şefiei sportului. Dar ceea ce contează până la capăt e paragraful de început, ierarhiile în care nu existăm, afară de cele cu care ne jucăm pe aici, prin curtea şcolii. Drumul către ele începe nu doar cu un proiect, ci şi cu integritate şi limpezime în management. Eduard Novak are obligaţia să clarifice toate aceste puncte de întuneric ale unui sportiv solar. Altfel, dincolo de vorbe şi croieli fine, pedalăm în gol, fiecare pentru el.