Neagu a Franţei

Cât vom rezista fără să ştim de unde ne vine durerea?

România şi-a consolidat statutul de cea mai mică dintre naţiunile mari. O concurează doar Germania, altă rătăcită de soi. Dar nemţii au zeci de alte discipline pentru a se consola. Noi, aici, stăm atârnaţi emoţional de performanţele unei echipe care ne-a creat adesea mari speranţe şi ne-a livrat constant adânci dezamăgiri. Ştiu oameni care nu se mai pot uita la meciurile alor noastre pentru că îi lasă nervii. Dar nu, strângi din pumni, încleştezi mandibula şi rezişti. Nu trebuie lăsată nicio picătură de amar în pahar. Până la fund! Şi uite aşa în (aproape) fiecare decembrie ne luăm raţia de visuri căzute. Câteodată poate fi chiar mai rău. Câteodată simţim că nu ne vom mai ridica niciodată. Ca acum.

De unde pleacă totul

Căutăm vinovaţi, acuzaţiile zboară, analizele acide înfloresc. Mai nou, scandalul a devenit internaţional cu implicările foştilor trecuţi pe aici Per Johansson şi Tomas Ryde. Apoi a virat în comic cu denunţarea lor de către Remus Drăgănescu la FRH. Distracţie. Şi distragere. Ca de obicei, ratăm ceea ce anglofonii ar numi „the big picture”. Descoperind-o am avea şansa să nu murim, exprimat elegant, cu sinapsele blocate. Să plecăm, zic, de la alfa şi omega handbalului nostru. Her name is Neagu. Cristina Neagu.

Handbalul a devenit o persoană

Cu ajutorul ei presa şi publicul au transformat handbalul într-un sport individual. Titlurile ei, distincţiile obiective sau subiective produse de calitatea ei intrinsecă, de profilul de luptătoare i-au adus recunoaştere naţională, o excelentă expunere mediatică, cel mai mare salariu din lumea handbalului şi reclame cu duiumul. O putem crede când spune că ar da toate premiile personale pe o medalie. Dar realitatea e că a devenit cea mai cunoscută şi bogată jucătoare din istoria acestui sport de la noi ca urmare a unei montări spectaculoase: NEAGU E HANDBALUL. E meritul ei că ştie să profite de situaţie. E vina noastră că am creat-o.

Statul şi şezutul

Individualismul post ’89 îşi găseşte decontul în venerarea unor persoane şi nu în valorizarea unor demersuri colective. Comunismul avea nevoie să construiască o nouă ţară, de aceea a favorizat sporturile de echipă. Aşa s-a născut cea mai bună naţională a lumii în anii ’60 şi ’70. Apoi s-a întîmplat invers. Fiecare pentru sine. Pentru contul lui, pentru job-ul lui, pentru a „familiei” lui. Ajungând în zilele noastre, această dezmembrare a sensului e accelerată de alimentarea handbalului de la sânul statului, care tinde să transforme jucătoarele în funcţionari publici. Obiectiv major: ziua de salariu.

Cel mai cea

După o semifinală ca Norvegia-Danemarca te apucă vertijul. Îţi dai seama că nu am practicat acelaşi sport. Dar să venim mai spre noi. Franţa nu are nici cultura, nici tradiţia handbalului nordic. Din fericire pentru proaspăta vicecampionă europeană, Neagu există şi la ei. Nu, nu e Nze Minko, nici Lacrebere sau Zaadi, care, ca şi Neagu, pot avea o zi proastă şi au avut, în finala de duminică. Neagu a lor e un el. Se numeşte Olivier Krumbholz.

Proştii de ei, deştepţii de noi

În 2007 Neagu l-a bătut în sfertul mondial chiar la Paris Bercy. De atunci românca a luat două bronzuri, selecţionerul Franţei un titlu mondial, unul european, plus alte 5 medalii. În timp ce Neagu a „schimbat” şase colective tehnice la lot, fiecare cu ideile lui, Krumbholz a promovat 3-4 generaţii transmiţând o ştiinţă a jocului de la una la alta. Nu a cultivat vedetismul, ci disciplina, gândirea, prietenia. Acolo handbalul a rămas, în mod desuet, un sport colectiv. Noi ne stabilim ţinte mai înalte. Un premiu pe persoană fizică. O victorie chinuită. Un post de rezervă în echipa turneului. Şi, fraţilor şi surorilor întru cântat imnul cu mâna pe buzunar, după adrenalina cotcodăcirii unei mărgici ce mai contează cum se termină povestea?