Războaiele noastre

Despre supa mereu reîncălzită a vrajbei noastre

Sunt multe conflicte, fierbinţi sau îngheţate, în societatea noastră. Posibil mai puţine ca în trecut, ele ne sar mai tare în ochi, dacă îi ţinem deschişi, pentru că media şi netul ni le depun pe pragul conştiinţei. Peste toate s-a mai abătut şi pandemia. Totul e altfel. Deşi… nu chiar totul. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, vechile obiceiuri mor greu. De obicei, în chinuri.

Întâi Alibec, apoi Tătăruşanu. Un „copil” şi un „adult”. Doi oameni la poluri temperamentale opuse s-au zborşit la reporterii care le cereau să comenteze nişte opinii ale unor, ce formulă!, oameni de fotbal, importanţi prin participarea lor la aventura câteodată veselă, adesea tristă, a acestei populare activităţi. Denis Alibec a tras un dos de palmă afirmaţiei lui Ciprian Marica („a avut un joc previzibil”). Replica lui, presupus acidă, a virat în comic. L-a invitat pe fostul golgeter al naţionalei să intre el pe teren. Ha, ha şi ha! Îi putem însă acorda circumstanţa pulsului mare de după meci.

Despre normalitatea întrebărilor

Apoi Dumitru Dragomir a opinat că Tătăruşanu a greşit la golul nord-irlandezilor. Pentru conformitate, Duckadam şi Prunea l-au exonerat de orice vină. Iar ei, spre deosebire de fostul şef al Ligii, au fost portari internaţionali. Dar asta nu exclude dreptul la părere. Aş spune că pe asta stă democraţia la cea mai simplă privire: pe dreptul de a spune. Inclusiv prostii, asigurat fiind că nu vei fi scurtat de cap pentru atât. Proaspăt, aranjat şi sumbru ca de obicei, Tătă, cum e alintat, l-a pus la punct cu duritate pe cel care a îndrăznit să-l chestioneze asupra acestor zise. „Nu poţi să pui întrebări normale? Alte întrebări nu ai?”. Ca unii care trăim sub ecoului sinistrei „altă întrebare” a unui cocoţat în copacul statului acest dispreţ doare. Nu neapărat pentru că noi resimţim durerea. Undeva, profund, continuă să sfredelească o traumă veche.

Selecţionabilul unic

De-a lungul ultimelor două decenii terne ale naţionalei, punctate de rare succese, a existat un selecţionat care a rezistat indiferent de generaţii şi convocări, crescând în forţă şi importanţă an de an şi ratare după ratare. Numele lui este Frustrare. Nu e nimic ruşinos, e doar o apăsătoare realitate, întâlnită adesea la orice orfan de reuşite. Ea se manifestă mai ales în relaţia cu media pentru că ea, media, e responsabilă, de când lumea, cu întrebările deranjante pe care le gândesc mulţi.

Imnul şi girofarurile

Cum le adresează, e o altă parte a aceleiaşi poveşti. Cred – dar e doar o opinie – că prima întrebare pentru Tătăruşanu înainte de meciul cu Austria ar fi putut fi alta. În orice interviu, cât de dur, e loc de negociere (un bun exemplu e recenta discuţie al lui Steven Sackur cu Laura Kovesi la „Hard Talk”, pe BBC). Dar, definitiv, întrebarea trebuia pusă. Naţionala, după cum îi spune numele, are rol de reprezentare, de aceea i se cântă imnul şi e condusă la stadion cu girofaruri. Din acest motiv, ca oricare alt oficial al statului, e mereu sub lumină intensă. Nu e o agresiune. Nu e un parti-pris. E despre atributele reprezentării.

Rădăcinile răului

Războiul cu presa poate fi dus, dar merită? Merită această echipă care a practicat probabil cel mai bun prim joc dintr-o campanie a ultimilor ani (din păcate, terminat tot cu un rezultat prost) să se rătăcească în genul ăsta de conflict? Temerea mea e că, indiferent de răspuns, el va continua pentru că are rădăcini prea vechi pe care nimeni, de teama de a nu „pierde” jucătorii, nu a vrut să le smulgă. Rădoi e omul care poate face asta (din nou, e o părere).

Să ne facem mari, copii!

Acum, acest duel cu jurnaliştii are două tăişuri: poate strânge echipa din dorinţa de „a le arăta lor” sau poate întreţine o bâzâială contraproductivă. Cred, şi aici intru pe teritoriul imaterial al visurilor frumoase, că în acest proiect Rădoi are de înfruntat obstacole prea mari pentru a-şi mai permite unul. Hagi, cu al lui „Tu, cu mustaţă, nu strâmba!”, avea de unde să ducă războaie. Şi, oricum, erau anii ’90, în copilăria libertăţii. Hai să ne mai calmăm, că lumea asta e prea plină de necazuri noi ca să mai aibă timp de supa reîncălzită perpetuu a vrajbei noastre!