Turul fantomă

Am stat cu sufletul la gură. De fapt, încă mai stau. E o formă angoasată a ceea ce poate fi ruda îndepărtată a unui sentiment care se apropie de cuplarea emoţională la o comunitate.

Mai simplu spus, mă imaginez un pic patriot. Plonjez în subiectivism ca în oceanul pe care nu-l voi vedea anul acesta şi spun că aş vrea ca după Turul Sibiului să nu se întâmple nimic rău, nici o îmbolnăvire, nici un decont strâmb. Aş vrea să rămâna aşa cum l-au văzut străinii, un nou început, un exemplu.

Când o spun alţii e mai uşor de acceptat. A fost prima cursă ciclistă importantă din vremea coronavirusului şi, după cum scria Frankfurter Allgemeine Zeitung, a fost un test, un cobai, un deschizător de drumuri pentru toată Europa ciclistă. Care a stat cu ochii pe acest mic oraş din această mică ţară. Au venit vedete mondiale şi semi-profesionişti care nu concurau însă pe semi-cursiere, un termen inventat aici, ţara lui „semi”. Au fost pasiune şi drame, un accident care era să se termine rău, rău de tot, un moment de spaimă cu un polonez care a avut nevoie de mască de oxigen, altul cu „pilotul” şef la sprint al lui Pascal Ackermann, numărul 6 mondial, care a agăţat o oglindă retrovizoare şi a ajuns la spital. Ne-am ţinut suflul. „A fost vina mea”, a declarat imediat Rudi Selig. „Eu sunt bine, dar maşina nu ştiu în ce stare e”, a glumit. Am râs şi nu prea. Şi dacă nu era vina lui? Trăim mergând pe sârmă în această patrie care face atâtea prostii încât nu i se mai iartă nici una în plus.

Şi dintr-o dată, pe drumul de întoarcere, hop necazul! Ştire în Gazzetta dello Sport: cicliştii italieni care se întorc din România, 38 cu totul, trebuie să stea 14 zile în carantină. Accidenti! Adio, pentru ei, marile curse din august! Organizatorii puteau începe să-şi sape groapa, nimeni nu va mai călca pe aici, pe tărâmul infectaţilor indisciplinaţi, capătul rău al lumii. Chiar să n-aibă nici o vină, dar ce contează? Suntem toţi o apă de mare şi-un pământ de flori. Un pic mai târrziu a sunat la ziar managerul echipei Bardiani şi le-a explicat cum stă treaba, despre excepţiile de muncă, despre teste, etc şi că nu trebuie să stea în carantină. Au rectificat. Dar mi-e teamă că la proba (contra)timpului va rezista doar prima ştire.

Cu nemţii e un pic altfel. Poate şi pentru că e vorba despre Hermannstadt. Nu, nu echipa de fotbal. Oraşul. Comunitatea saşilor. Ideea de „ferne Heimat”. Dar poate că e altfel şi pentru că sunt nemţi. Au scris despre Turul Franţei din Carpaţi, despre Alpe d’Huez de la Bâlea, au criticat puţin şi au lăudat sobru, fără cuvinte diabetice, curajul unor tipi de a deschide aici, în această ţară improbabilă, marele sezon mondial al ciclismului. Au relatat despre normele pandemice, despre Transfăgărăşanul construit cu sânge de Ceauşescu, despre entuziaştii modeşti, despre noua paradigmă a unui sport sau, râzând amical, despre tricoul galben prea mare pentru primul lui purtător, care înota în el. Pozele au fost superbe. E una într-un ziar japonez cu plutonul trecând peste o cale ferată care se bifurcă. Încotro o luăm?, pare să sugereze fotograful… A, da, s-a scris şi în Japonia despre Turul Sibiului, ca să vezi…

Aţi auzit de Turul Sibiului?

Aţi auzit de o ţară care caută soluţii miracol dar nu vede, ca în poveste lui Kawabata, piatra filozofală de la picioarele ei?

Israel (Strat-Up Nation) şi-a făcut echipă de World Tour. Mai există şi altele cu nume de ţări, oraşe sau regiuni: UAE (Emiratele Arabe), Bahrain, Astana. Există UAE Tour. Păi ce, noi avem banii lor?, veţi zice. Pentru a promova ţara asta prin ciclism avem, că ăsta nu e fotbal. Cu bugetul CFR-ului, al Craiovei sau al FCSB-ului îţi poţi construi o echipă care să-ţi ducă numele în toate cursele mari din lume, inclusiv Tururile Franţei, Italiei şi Spaniei. Cu bani sub cheltuielile Clinceniului faci un Tur al Sibiului, sau al României, sau al cui s-o vrea transmis în direct şi difuzat în toată lumea, la pachet cu promovarea „frumuseţilor patriei”, altele decât cele din bancuri. Chiar şi acum, cu o producţie TV pe 4G, au existat aproape 500.000 de vizualizări în 83 de ţări, dintre care doar mai puţin de un sfert au fost accesări din România! Potenţialul există. Şi formula rezistă. Când a pornit versiunea românească a Eurosport, oamenii au început să se uite pentru că puteau să vadă locuri şi să trăiască emoţia unei întreceri. Sunt peste 20 de ani de atunci. Cât ne mai trebuie ca să pricepem cum se face? Şi mai ales că, da, putem face?

De fapt, stau cu sufletul la gură de teamă că această spărtură în nori din vremuri de furtună se va închide şi noi tot plouaţi vom rămâne. În timp ce mulţi din sport nu pot concura, alţii din societate se ţin de prostii, autorităţile par ameţite de situaţie iar testele sunt cu dus-întors, în miezul acestei ţări s-a petrecut ceva care a funcţionat în premieră mondială. Ce poate fi mai mură-n gură?