Bogaţii în furci!

Se tot vorbeşte despre agentul patogen fotbal, cel care ar fi favorizat răspândirea co-virusului. Mai ales în Spania. Înainte de explozia de cazuri şi decese, în plină Liga a Campionilor, fanii Valenciei au călătorit la Milano, oraş din epicentrul epidemiei […]

Se tot vorbeşte despre agentul patogen fotbal, cel care ar fi favorizat răspândirea co-virusului. Mai ales în Spania. Înainte de explozia de cazuri şi decese, în plină Liga a Campionilor, fanii Valenciei au călătorit la Milano, oraş din epicentrul epidemiei italiene, cei ai lui Liverpool, dintr-o ţară care a mers o vreme pe ideea „scapă cine poate”, la Madrid. În acelaşi mod ar fi acţionat, evident, şi călătoriile inverse, ale ibericilor în Anglia.

Experţii, epidemiologii ar fi văzut aceste evenimente ca declanşatoare ale hecatombei. Pun la bătaie coroborarea datelor acestor meciuri cu asimptota cazurilor. Retrospectiv privind, pare adevărat. Totuşi, gândind aşa, căutând aceste dovezi, rămânem prizonierii unui mod de gândire ante-pandemic. Mici evenimente care determină mari consecinţe. E atractiv să surfezi pe ideea asta. Spectaculos. Doar că în această poveste nu există „eveniment local”. Ori n-am priceput nimic din filmele gen „Contagion”. De la unu la infinit lucrurile se petrec practic instantaneu şi în toate direcţiile. A căuta ţapi ispăşitori, bogaţi de ridicat în furci – şi răsfăţatul fotbal e din poza asta – pare doar un exerciţiu de expirat năduf.

Da, mii de fani au călătorit dintr-o parte în alta. Dar la fel au făcut-o milioane de cetăţeni ai planetei până de curând, şi unii încă o mai fac, aud că în anumite aeroporturi din Vest se intră şi se iese ca prin brânză… Şi aceşti călători nu sunt doar nişte băieţi tatuaţi care stau de obicei prin cartierele lor ci, mulţi, oameni de afaceri care plimbă orice de pe un continent pe altul, inclusiv viruşi. În gări şi aerogări, în staţii de metrou, în pieţe şi restaurante, până la lock-down (unde e, că nu e peste tot) toţi s-au amestecat cu toţi, nu doar tifosi cu localnici. Umanitatea a continuat, cum bine se zice, „să cânte pe Titanic”, şi fotbalul a fost, da, una dintre viori dar nu toată orchestra. Că a acţionat la fel de iresponsabil nu-i de mirare.

Fotbalul e (era?) Olimpul, iar fotbaliştii, Zeus, zeii, semizeii, eroii, mai-mult-decât-oamenii. Că un „You’ll Never Walk Alone” e mai tare decât you’ll never walk again e în ordinea firească a unei lumi drogate cu acest recreativ. Dar nu fotbalul a apăsat trăgaciul. Îl putem exonera de această vină ştiind că zeci de mii de femei se adunau la începutul lui martie în Spania pentru marşuri, că guvernul Franţei a ţinut primul tur al alegerilor municipale în plină erupţie de cazuri („Am fost un kamikaze al democraţiei, deşi prietenii italieni îmi spuneau „Sunteţi complet nebuni, nu ştiţi cu ce vă confruntaţi!” (e mărturia unui acreditat dintr-un birou de vot) şi că italienii din Sud au fugit ca nebunii din Nord acasă când au auzit de interdicţia de călătorie, ducând în bagaje nenorocirea.

Atât că… Fotbalul şi noi toţi noi toţi putem fi priviţi înapoi cu tristeţe când citeşti un titlu de presă (nu contează ce presă, erau la fel toate) de acum două săptămâni despre Liverpool-Atletico: „Fotbalul fără spectatori nu are farmec! Atmosferă INCREDIBILĂ pe Anfield. Ţi se face PIELEA de GĂINĂ”. Şi în text: „Din fericire (sublinierea mea), pe Anfield Road, Liverpool-Atletico se joacă în faţa unei atmosfere senzaţionale. Fanii lui Liverpool şi-au aşteptat idolii cântând la unison celebrul «You’ll never walk alone». A ieşit ceva incredibil!”