Arbitrii, o problemă de tranşat rapid

Se întâmplă iar ca în vremurile bune. Care numai bune nu erau

La capătul meciului Clinceni-Viitorul 2-3 a fost ca la divizia comunală din care izvorăşte, cu apucături cu tot, marea echipă a celei mai mici localităţi care a bântuit vreodată Liga Întâi. Primarul Budeanu & Sons au dat un spectacol de zile mari, agresând verbal şi aproape fizic brigada de arbitri.

Înapoi în smârcuri

„Centralul” Rusandu tocmai încheiase o altă prestaţie jenantă a unui fluieraş din seria tristă a sacrosantei familii mute a preoţimii arbitrajului, cea pentru care un „Doamne ajută!” ţine loc de „Ne pare rău, am greşit”. O poveste fără noimă şi fără sfârşit. Eclipsată însă de agresiunea primarului de Clinceni şi a odraslelor sale asupra celor care călcaseră strâmb, cu voie sau fără, asta doar Cel de Sus şi cei de la comisie o ştiu. Noi, cei de jos, am văzut cum fotbalul poate aluneca înapoi în smârcurile din care cu greu ieşise.

Beizadele și pristandale

Căci dacă fotbal de brocart nu avem, măcar obrazul ni se mai subţiase. Frustrările se consumau la interviuri, cel mult în reproşuri răstite în drum spre cabine. La marginea Bucureştiului un prag a fost din nou trecut. Acela în care oamenii sunt hăituiţi înspăimântător doar pentru că un şef local şi beizadelele lui o pot face, cu concursul pristandalelor de bodiguarzi. E atât de simplu. De atât e nevoie. Şi lumea toată se prăbuşeşte din nou.

A tranșa și tranșații

„Plecaţi tranşaţi de aici”, ar fi zis unul dintre nobilii castelani ot Clinceni satoraş. Sigur, e o manieră de a rezolva problemele grave din arbitraj… Scuze, nici de glumă nu e bună. O asemenea ameninţare ar trebui adusă în lumi mai înalte, cu grefieri şi oameni în robe. Dar nu, va fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nu ar exista o întreagă istorie a violenţei, dezvoltată în textul din GSP.ro., a unor oarecare deveniţi dintr-odată oameni importanţi pentru că au o funcţie sau au funcţia de rudă a unuia cu epoleţi publici.

Ce „vrea” mușchii lor

E cazul clasic declinat în toate locurile acestei naţii care nu ridică niciodată mai mult de un genunchi din ţărână, acela al intimidării, al boiernaşilor care îşi cumpără câte o bucată de ţară şi stau cu curul pe grumazul ei, lăsând-o să respire atât cât „vrea” muşchii lor. Clinceniului, un timp figură proaspătă a Ligii Întâi, David de glod care se ia la trântă cu Goliaţii goi pe dinăuntru, i-a căzut masca. Degeaba freza trendy a antrenorului, în zadar câteva meciuri bune. Când e nasol şi rup cămaşa de pe ei se vede tot, tot. Întunericul e orbitor.

Ce zici, Gică?

Povestea s-a întâmplat într-un meci al lui Hagi, şi ce bine e că a fost aşa! L-aş întreba pe îndrăgitul nostru „Rege” dacă asta e liga cu 18 echipe pe care o tot cere răspicat, cu astfel de oameni şi moravuri. Pentru că din pământul ăsta refeudalizat zeci de ani de baronetul moştenitor al lumii comuniste, căreia Gică îi idealizează performanţele în sport, asta va răsări, asemenea personaje se vor iţi. Şi atunci să te ţii!