Străinii de noi

Nu mai bine ne mai gândim puţin înainte să lovim?

„Phenomenon” e o ficţiune tandră în care un tip simplu vede o lumină coborând din cer şi, de pe azi pe mâine, se transformă într-o persoană excepţională. Începe să descifreze misterele lumii şi să vorbească mut cu copacii. La început totul e minunat, oamenii rămân cu gura căscată.

Excepționalul nu are loc

Apoi încep să încleşteze fălcile. Comunitatea nu-l mai acceptă, nu poate trăi cu prostul satului devenit genial. Într-un monolog fabulos, doctorul care îl înţelege primul le aruncă în faţă unora care râdeau de personajul principal propria prostie cu care vor să acopere lumea pentru ca „să poată dormi liniştiţi noaptea, nu cumva să le spună cineva că Pământul nu e plat”. Nu contează unde, aici sau în America, excepţionalul e adesea tratat fără milă, rupt în bucăţi pentru ca privind în măruntaiele lui oamenii de bine să poată exclama uşuraţi: „Nu e, dom’le, nimic special!”.

Șeful de trib avertizează

Echipa de handbal Dinamo e o entitate construită deştept, cu profit maxim de performanţă raportat la posibilităţi. Şi iată cum o echipă românească, cu mulţi străini, ajunge să fie primită în sala marelui banchet al Ligii Campionilor. Are pantofii luaţi de la ocazii, pantalonii de la second hand şi fracul închiriat, dar e acolo. Familia ar trebui să fie fericită, e exemplul cel bun al „mahalalei”, certitudinea că nimeni nu e condamnat pe vecie la noroi şi păduchi. Numai că, înainte să iasă din casă pentru balul cel frumos, şeful de trib o avertizează: „De data viitoare nu mai ai voie să foloseşti hainele astea. Ori cumperi de la magazinele scumpe, ori te îmbraci ca în cartier. Valea!”.

O judecată mecanică

Are dreptate Dedu când limitează la trei extracomunitari loturile cluburilor de handbal? Primul reflex e să spui că da. Nu poţi la infinit să mergi pe soluţia „de pe azi, pe mâine”. Trebuie să te dezvolţi coerent, iar regula intenţionează să stimuleze producţia internă de handbalişti. Corect. Dar judecata în sine e mecanică şi s-ar putea, oricât de justă ar fi, să nu producă niciun rezultat. Pentru că nimic nu creşte din nimic. În penumbra tristă în care se zbătea acest sport în care am strălucit demult, prea demult ca să mai vorbim practic despre acelaşi sport, au apărut această lumină de echipă, acest public, aceste evenimente. Şi, mai ales, această emulaţie. Fără de care nimic nu se povesteşte.

Absența visului omoară realitatea

Acum copiii au modele fără de care rămân într-o logică a plafonului jos. E un fapt pe care îl poţi contempla uimit, dar absenţa visului omoară realitatea. Dinamo e tipul obişnuit care a devenit excepţional. E conducerea handbalului atât de îngustă în viziune încât să nu priceapă că aceste entităţi vii, mai multe decât legile impersonale, vor putea trage în sus o lume învârtindu-se în cerc? E despre orgolii? Despre reglări de conturi, cum sugerează unii? E posibilă o astfel de micime când tocmai ne-am mărit un pic?!

Ați fost și voi Saiezi și Shabibi!

Istoria acestui loc ne spune că e posibil. Dar poate că nu e aşa. Poate că Dedu, Vărzaru şi ceilalţi, fără să renunţe la ideea creşterii elementului autohton, vor pricepe că momentul e îngrozitor de prost ales. Nu de alta, dar şi ei au inspirat generaţii. Şi ei au ajuns la echipe mari, unde au făcut performanţe şi bani, înainte ca România să fi devenit membră UE. Erau ca Saeid sau Shabib, nişte „străini”. Câteodată istoria e rotundă, ca Pământul, oricât ne-am strădui să gândim plat.