Teatrul Tănase

Să ieşi din rând e necesar. Tot atât e şi să ştii unde te duci. Acesta pare cazul lui Florin Tănase, unul dintre puținii noștri fotbaliști care au curajul să spună lucrurilor pe nume

Mintea e un organ fascinant, miniserialul de pe Netflix ne revelează acest lucru pe repede înainte, ca o injecţie cu cunoaştere. Mintea învaţă funcţie de ceea ce îi propui. Dacă nu bei cafea seara în ruptul capului şi te scapi o dată, să fii sigur că te vei perpeli în aşternuturi. Invers, nu vei dormi bine fără un espresso de noapte bună.

Între simulare și stimulare
Mintea minte. Ăsta e felul ei de a spune un soi de adevăr. Luaţi cazul lui Florin Tănase. Văzându-l căzut în careu, aşa cum s-a întâmplat la meciul cu Clinceni, când un adversar abia l-a atins, mintea îţi suflă instant: „Simulare!”. Ceea ce poate fi perfect fals. Dar mintea funcţionează în primă instanţă conform a ceea ce ştie, anume că jucătorul fecesebist a păcălit-o de atâtea ori încât nu-l mai crede. Şi să se dovedească fără dubiu că a fost penalty oamenii vor spune: „Ce să-i facem dacă a păcălit de atâtea ori?!”.

Ceea ce nu e scuză pentru a judeca nedrept. Dar e perfect uman. De aceea e important să înţelegem că orice facem, orice înjurăm, orice fluierăm va avea urmări, va seta realitatea în care trăim. De fapt, trăim ce merităm. Toţi. Şi jucătorii, şi antrenorii, şi arbitrii.

Știe unde îi este locul
Ex-căpitanul din perioada în care era în graţiile patronului ne setează minţile nu doar cu ceea ce face în meci, ci şi cu ceea ce zice după. E tipul care spune, de multe ori, ceea ce crede, calitate rară în lumea fotbalului. Se bate în glumiţe acide cu Becali şi îşi contrazice calm şi cu un zâmbet vag zeflemitor antrenorul, care declară că numărul 10 al echipei poate juca pe mai multe posturi – iată o afirmaţie care ar putea să-l facă pe Hagi să sară în tavan. Dimpotrivă, afirmă aşezat jucătorul, nicăieri un fotbalist nu e mutat în felul ăsta. Şi refuză să joace acolo unde nu îi e locul.

Cel care iese din turmă
Aici adevărul e la mijloc, aşa cum nu e, contrar zicalei, în multe alte situaţii. Dar nu asta ne interesează acum, ci faptul că un actor important al celei mai corozive echipe pentru un fotbalist are tupeul să tot declare şi să facă lucruri în răspărul mai-marilor săi. Şi nu spune prostii, nu face nebunii. E criticat, e luat peste picior, e surghiunit, fapt pe seama căruia are curajul să glumească. În sumă, Tănase ne face minţile să fie alerte ori de câte ori apare. Aşa ceva numai un tip cu un interior tare poate reuşi, un individ care iese din turmă. În bine sau rău, Tănase, un fotbalist care s-a băgat în faţă când s-a distribuit talentul, ne stimulează neuronii, sigur, în ordinea lumii înguste a fotbalului.

Dar nu e puţin lucru. De aici încolo nu mai are multe de făcut. Doar să dovedească, dincolo de plonjoane şi ironii, că e fotbalist în sensul major al cuvântului. Căci numai aşa ne va accesa şi o altă parte a minţii, cea care contează, în povestea asta, cel mai mult. Memoria.