Videogame

Încă o dată despre diferența dintre rugby și fotbal, două sporturi surori. Vitrege acum

Faza e bestială. De câteva ori în timpul meciului Anglia-Tonga de la Cupa Mondială de rugby arbitrul Paul Williams a încercat să „rupă” cu crampoanele iarba pentru a marca locul de angajament al grămezii. A insistat şi a insistat. „Covorul” de pe Sapporo Dome era mai încăpăţânat decât persanul de la Plaza Athenee, rue de Rivoli. Ireal. De râs.

O minune de gazon
Şi chiar am râs, cu lacrimi. Lacrimile erau pentru noi, cei de aici, de la mare distanţă, de pe partea cealaltă a lumii, stând cu capul în jos, gata de a cădea în vidul cosmic de n-ar fi gravitaţia. M-am gândit repede cât ar costa minunea aceea de gazon. Sper din tot sufletul că mult, mult mai mult decât sfertul de milion vehiculat pentru iarba îndărătnică de acasă, de care a râs şi Piţurcă. Sper, dar nu sunt sigur. Deloc. Săracu’ Williams! Cum mai încerca el să zgârie iarba, şi aia, a naibii, nimic!

Legătura profundă cu pământul
Rugbyul e genial şi în momentele de început ale meciurilor. Nu doar haka, ajunsă un fel de waka-waka a Shaqirei într-atât e de copiată şi măscărită. La început e nebunia imnurilor. Să vezi coloşii aceia cu cefe groase şi spate cât puntea unui portavion transpirând pe ochi ca nişte ţânci e fabulos. La fotbal mulţi băieţi par a cânta ca să se convingă pentru ce joacă sau pentru că aşa dă bine. Nu le fac o mare vină. Acest sport a născut o nobilime care are nevoie de mulţime doar pentru a fi adulată. La rugby se simte o legătură profundă cu civilizaţia, pământul, poporul din care vin oamenii ăia. Veţi spune că unii sunt naturalizaţi. Da, dar şi ei sunt absorbiţi, inevitabil, în această cultură a respectului şi rădăcinilor.

De ce plângi
Când stai în faţa imnului la Cupa Mondială eşti chiar vârful unui copac construit sănătos, pe valori care clădesc nu doar grămezi, placaje şi deschideri pe treisferturi, ci şi oameni şi societăţi. E afirmată o identitate mândră şi non-contondentă în esenţa ei, paradoxal cu duritatea angajamentelor de pe teren. Simţi că reprezinţi ceva, că eşti legat cumva de toţi şi toate. Vezi copilul de ieri care se uita vrăjit la uriaşii altor vremuri şi copiii de azi, care te privesc cu ochi mari şi inima dansând. Şi atunci plângi, ce poţi face altceva?

Respectul
TVR, căzând vertiginos într-o vrie istorică, e aici de lăudat. Adecvarea la rolul ei de televiziune publică e totală prin transmisiunea acestei spărturi în cerul de mizerii. O injecţie cu civilizaţie cum rar putem vedea. E aproape subversiv. Să-i auzi pe arbitri cum vorbesc. Să vezi cât de respectuos reacţionează jucătorii. Cum acceptă deciziile. Nu că nu o mai iau şi ei razna. Dar aceea e excepţia, nu regula. Anglia a dus balonul în terenul de ţintă, dar arbitrul a considerat că nu l-a culcat. Nu a acordat eseul. S-a dus calm la englezi şi le-a explicat decizia. „Ok” au spus uriaşii în alb. And that was that. Mamă, ce scandal ar fi făcut alţii! Doar antrenorii mai dau cu pumnul în masă şi mai scapă câte un „f” word.

De la Che citire
Apropo, uite altă asemănare cu fotbalul: şi la Noua Zeelandă-Africa de Sud, şi la FCSB-CFR antrenorii au dat indicaţii celor de lângă teren prin staţie sau telefon. Doar că la rugby aşa se face. La fotbal nu e voie, dar se face. Noi am dus acest sport la alt nivel: decizii tehnice din faţa televizorului! Iată cum o naţie de sportivi cu telecomanda îşi găseşte declinarea firească. Următoarea frontieră: fotbalişti cu casca în ureche cărora sponsori cu lanţuri groase, la gât sau la mâini, le spun ce să facă pe teren. De ce nu? „Să fim realişti, să cerem imposibilul!”, a spus nemuritorul Che. Che nu vă e clar?