Dispari! Dispăreţi! Dispărem
Prostia verbală a lui Istvan Kovacs te lasă cu gura căscată, dar o acoperi repede de teamă să nu-ţi zboare vreun porumbel. Care numai al păcii nu ar fi

Am ajuns în subsolul haznalei. Violenţa cuvintelor a rupt toate lanţurile bunului-simţ. Ne exprimăm precum umblăm. La noi poţi vedea pe străzi cetăţeni cu şlapi scâlciaţi, picioare nespălate, burţi-monument ale hapsânelii peste care sunt ridicate graţios tricouri jerpelite. Cum ar putea vorbi astfel de specimene?
Şi toată această lume căzută, vieţuind în ritmul versurilor care preamăresc fărădelegea şi iubirile violente, devine normă. Dincolo de Canalul Mânecii e Brexit. La noi e Exshit. Dăm afară din noi orice, cu moţ cu tot. Întâmplare reală: o femeie la volan vede un tip într-un SUV venind spre ea pe sens interzis. Se trage să-i facă loc. Îi arată că e pe o cale greşită. Primeşte semne obscene şi înjurături de mamă. De ce? Pentru că se poate. Pentru că aici am ajuns.
O lume a bunului plac
„Dispari!”, i-a zis arbitrul lui Coman, un jucător care cerea, civilizat, să primească explicaţii pentru o decizie pe care o considera nedreaptă. Kovacs e un personaj sfidător. Şi nu e singurul. Colţescu e la fel. Şi alţii. Cum de au ajuns atâţia arbitri campioni ai lipsei de respect? Pentru că pot. Pentru că li se permite. Pentru că, aş îndrăzni să spun, sunt încurajaţi să fie aşa. Ceea ce este grav.
E ca şi cum un poliţist ar putea să-şi folosească pistolul oricând ar pofti fără frică de pedeapsă. De aici încolo se instituie o lume a bunului plac, a umorilor, a refulărilor. Te-a enervat soţia? Pac, ia un roşu! Ai probleme cu copilul? Răzbună-te pe jucători! E un mecanism verificat. Plus că, fără contrapondere, te crezi deţinătorul adevărului absolut. Când deasupra ta nu există decât bunul Dumnezeu ajungi să crezi că Acesta îţi şopteşte personal la ureche.
Fluierul ca o armă…
Putem însă extrage arbitrii din întregul fotbalului? Căci ei trăiesc pe teren imersaţi în oceanul de insanităţi pe care toţi ceilalţi le împrăştie cu aceeaşi dezinvoltură cu care în anumite culturi oamenii trag vânturi după masă. Sunt provocaţi, insultaţi, aduşi la capătul nervilor de comportamentul fără măsură al celor pe care trebuie să îi judece. Şi nu-mi spuneţi că ar trebui să fie pregătiţi pentru aşa ceva! Nu sunt astronauţi, nu sunt soldaţi în trupe speciale, nu sunt chirurgi pe creier. Sunt nişte funcţionari aruncaţi într-o arenă cu lei echipaţi doar cu un fluier. Şi ne mai mirăm că ajung să îl folosească ca pe o armă…
Călcâiul lui Ahile
Toţi sunt responsabili. A nega înseamnă a perpetua această demenţă, ba chiar a o potenţa. Federaţia are un cartof incandescent în braţe pe care îl tratează, observ, ca pe ultima problemă din spatele curţii. Dar aşa e mereu. Cei ce se cred invincibili termină la pământ din cele mai periferice motive. Călcâiul lui Ahile nu e doar o poveste cu Brad Pitt.
P.S. Luni, Kovacs şi-a recunoscut public greşeala, ceea ce îl face pe jumătate iertat. E un pas corect. E însă doar primul dintr-o lungă, lungă călătorie a tuturor spre normalitate.