Subsoluri

Îţi vine să spui că mai jos de atât nu se poate. Dar te opreşti la timp

Privind meciurile şi „după-meciurile” celei în antichitate cunoscute sub numele de Steaua şi al unei echipe care funcţionează sub numele de Dinamo precum un pui de baltă sub carapacea unei ţestoase de Galapagos te apucă abisul. Aceste două entităţi arată ca nişte ruine peste care încă se prăvălesc bombe.

Inadecvarea onorabilului Vergil

Sunt nişte Sirii fotbalistice, cu oameni care nu mai ştiu ce spun şi ce fac. Onorabilul Vergil Andronache, plantat pe banca tehnică a FCSB, a repetat obsedant după a patra înfrângere în campionat că „nimeni nu şi-a dorit asta”. Din respect, nu pot exprima sentimentul pe care l-am încercat văzându-i prestaţia din faţa microfonului şi nu, nu e nimic jignitor. E ceva ce îţi strânge inima. O senzaţie de inadecvare care doare. Microfonul părea un pistol de care sărmanul om încerca să scape.

„Pentru că putem!”

„Nimeni nu şi-a dorit asta” suna de fapt a „eu n-am nicio vină, nu trageţi!”. Aşa e. Deşi are responsabilitatea de a fi acceptat numirea într-un post care îi depăşeşte mult condiţia. Vină în absolut nu are, dar nici dreptate. Cineva chiar şi-a dorit asta. Să încalci toate regulile unei profesii, să distrugi mecanismele interne ale unui grup doar pentru că poţi, după exemplul puternicilor politici ai zilei care îşi justificau aberaţiile prin replica dispreţuitoare „Pentru că putem!”, ţine de o anumită intenţie autodistructivă. Ne întoarcem aici la rădăcinile poporului, la Rebreanu. Eu te-am făcut, eu te omor! Şi ce mai contează ceilalţi morţi, de care eşti legat social, contractual, emoţional?

E vremea deconturilor. La Dinamo într-un fel e mai grav pentru că inerţia căderii e cea mai mare. Redresarea FCSB-ului ţine de voinţa unui singur om. Dincolo e lucrarea multor oameni din multe vremuri. Acum, Dinamo arată a carcasă de maşină de lux pe care unii încearcă să o scoată din noroi, ca într-un perfect film balcanic, cu caii, cu chiuituri, cu lovituri şi scărpinat în creştet. Acolo totul se întâmplă – şi în asta fosta Steaua îi e soră geamănă – nu de pe azi pe mâine, ci de pe un minut pe altul. Jucători, antrenori, sisteme, staff, totul se schimbă cu o frenezie aiuritoare. Atât de mare e ameţeala şi într-o parte, şi în alta încât a apărut un fenomen de cotitură: tot mai mulţi refuză să vină în astfel de mori de măcinat destine.

De doi bani indiferență

Cumintele Costel Enache, care s-ar fi potrivit mănuşă lui Becali, n-a mai răspuns la telefon. Iar Dinamo a trebuit să aducă un om fără contract de un an şi jumătate. Sigur, încă mai sunt dintre cei care s-ar arunca în astfel de aventuri cu capul înainte. Dar aceştia seamănă din ce în ce mai mult cu destinaţia: sunt pradă disperării. De fapt, deja aceste două foste simboluri arată a locuri părăsite. Negoiţă mai are puţin şi vinde pe doi lei, doi bani, iar în partea cealaltă tot mai mulţi se delimitează de vria în care patronul îşi duce clubul. Iată unde au eşuat cluburile la care generaţii au visat: într-un coşmar.

Ca şi noi sub Ceauşescu, nici fotbalul nu poate spăla pe mâini de responsabilitate. Un spaţiu care lasă aşa ceva să se întâmple merită toate căderile, toate subsolurile în care rătăceşte. O lungă noapte, fără noroc.