FCD în EKG

Cu Neagoe prăbuşit şi fani înjurând în continuare conducerea am ajuns în punctul cel mai de jos al unui club istoric

Un club înfiinţat la ordin, de acord, dar care a adunat în timp pasiuni autentice şi rezultate memorabile. Vezi Dinu, vezi Mulţescu, Dudu, Lucescu, Andone, Răducioiu, Lupescu, îi vezi pe toţi în momente luminoase şi dintr-odată, întuneric. Beznă. Noi toţi umblăm bezmetici şi ne dăm cap în cap ca să găsim o explicaţie. Vărsăm cuvinte pentru a ne vomita frustrarea şi neînţelegerea. Încă o dată: nu e nevoie să ţii cu un club pentru ca să te doară alunecarea lui în nefiinţă. Pentru că asta se întâmplă la Dinamo. Un hara-kiri colectiv.

Hrană pentru monștri

Dinamo e un club pe care îl plâng toţi, dar pe care nu îl vrea nimeni. Stă în drum, părăsit. Cei care trec fie îl scuipă, fie îi plâng de milă, dar nimeni nu se apleacă să îl ajute. Neagoe a crezut că vine să antreneze o echipă. Eroare. Cine vine la Dinamo acum e hrană pentru monştri. Pentru că Dinamo nu are nevoie de un antrenor. Dinamo are nevoie să moară. Sunt entităţi individuale sau colective, civilizaţii uneori, care se lasă să alunece într-o juisare a sinuciderii.

Spirala prăbușirii

Plăcerea supremă a vieţii e întreruperea ei. Aşa se întâmplă atunci când resortul vital se defectează. Şi asta nu e simplu, e nevoie de multă prostie şi ticăloşie. E o spirală a prăbuşirii de care te laşi dus în timp. Negoiţă e de vină? Fără îndoială. Dar el e doar la capătul unui lanţ de care va atârna în curând clubul căzut pradă minunatei lumi care a înlocuit comunismul cu cleptomanismul.

Pe când fanii erau doar trena

Dinamo era demult prizoniera afacerilor grase ale vechilor proprietari care au profitat o vreme de generaţiile crescute de inerţiile vechiului sistem – măcar ăla ştia să scoată jucători. Clubul a funcţionat, dar numai pentru că aşa voiau tătucii lui. Fanii erau la trenă. Câteodată primeau petarde ascunse în mingi, altădată alte chestii. Afacerile mergeau bine. Până când n-au mai mers. Şmecherii vechi s-au spălat pe mâini şi au trecut la alte treburi, pasându-i şandramaua cetăţeanului Negoiţă, picat ca musca-n lapte.

Putere, gheșeft, povară

Nici pasiune, nici vocaţie, nici cunoştinţe, nici fler, nici bani, nici nimic. Negoiţă a fost doar o amânare a dezastrului, aşa cum plasezi un business falimentar unui fraier sau unuia dispus să îţi ia, contra unor avantaje, o povară. După ce fusese o putere, apoi un gheşeft, Dinamo a devenit un club oarecare, o sumă de contabilităţi, un culoar de trecere pentru diverşi indivizi, o gară pentru oameni venind şi plecând către diverse destinaţii, o căsuţă poştală prin care îţi treci diferite interese. Ce ironie: FCSB se pretinde Steaua. Dinamo a renunţat să mai fie Dinamo.

Exercițiu de ură cu oglinda în față

Te poţi întreba legitim de ce sunt atât de furioşi indivizii aceia care nu respectă un om – bun, rău, cum o fi – agonizând. Unde au fost până acum? Cât de orbi să fi fost să nu vadă golirea de conţinut operată în decenii? Ar putea foarte bine să se uite în oglindă şi să scandeze toate acele măscări. Ar fi primul pas înapoi către Dinamo. Sinceritatea. Inima conştiinţei. După care ar putea începe să bată şi celelalte.