Simona şi lupta cu noi 

Halep se uită peste umăr la noi şi ne îndeamnă zâmbind: veniţi!

Nole The Djoker şi Simo The Squirrel umăr la umăr, aşa cum stau şi ţările lor. Doar că ele, ţările, nu sunt îmbrăcate în costum la patru ace şi rochie de bal. Ele, ţările, au mari probleme în a accepta dress-code-ul valorilor occidentale, adică ale locului care le onorează campionii. 

Victorie, era ceva de bine!

Serbia şi România sunt dintre puţinele patrii europene ai căror sportivi performează mult mai bine decât spaţiul care i-a născut. Azi simţim cum curge şi asupra noastră triumful Simonei. Numele României a fost purtat la cer, lipit de cel al lui Halep. A făcut înconjurul planetei şi, vă vine să credeţi sau nu, era o ştire de bine, niciun dezastru, nicio crimă, nu despre justiţie sau corupţie. Inuiţii care nu pot dormi de lumina din miez de noapte află de pe un ecran că România există pentru că veveriţa din Ice Age care prinde toate ghindele e din această ţară, poate chiar o şi găsesc pe hartă, se întreabă dacă există foci acolo, nu?, sunt urşi?, OK, asta pot înţelege. Urşi plimbându-se printre oameni?!! Acum chiar că le-a fugit somnul.

Istoria din noroi, istoria din iarbă

Să uităm povestea veche cu cât (nu) datorează Halep României. Azi, România, că vrea sau nu, îi datorează lui Halep multe. Un român din lumea largă va fi asociat cu numele ei, că-i place sau nu tenisul. Această rachetă naţională a depăşit sportul, radiaţia ei a depăşit în proporţie fabuloasă graniţele unui domeniu anume. Trăim un moment istoric cum rar ne sunt date, unul despre care se va vorbi cu înflorituri pentru o sută de ani. Dar cum vom arăta noi peste o sută de ani depinde de ce vom face acum cu acest moment.

În urmă cu o sută de ani, au existat nişte cetăţeni ai acestui pământ care au ştiut ce să facă atunci când un moment prielnic s-a ivit. Şi-au rostuit o ţară. În furtuna de incertitudini şi mişcări bezmetice de după Marele Război, când la est şi la vest bântuia bolşevismul, în spaţiul a doar câteva luni s-a creat o ţară pentru că oamenii ei importanţi şi populaţia de sub ei au ştiut să-şi păstreze capul pe umeri în vreme ce alţii şi-l pierdeau în utopii distructive. E ceea ce se numeşte o fereastră de oportunitate fructificată. Noi suntem nepoţii şi strănepoţii ei.

Taxa pe aplauze

Atunci s-au stabilit nişte graniţe, unele au fost pierdute, dar ideea de ansamblu a rămas. O ţară însă nu e definită doar de frontiere, ci mai ales de ceea ce e înăuntrul lor. Asupra principiului comun avem probleme în a ne pune de acord. „Momentul Halep” ar putea urni măcar un milimetru această încremenire între ţara tractată şi cea care tractează, între mâinile întinse şi cele puse la treabă. Simona e azi celebrată şi de unii, şi de ceilalţi. Dar şi unii, şi alţii trebuie să priceapă ce sărbătoresc. Munca. Pasiunea. Perseverenţa. Capacitatea de adaptare. Incapacitatea de renunţare. Cunoaşterea propriilor demoni. Puterea de a progresa. Hrănirea inteligenţei. Ridicarea nivelului propriei fiinţe.

Ştiu, e nasol, cum să ne înhămăm la toate astea? Cine naiba mai e capabil de atâta excelenţă?! Totuşi, într-un fel sau altul trebuie să înţelegem că e jenant să aplauzi, să plângi pentru Halep şi să te comporţi precum Kyrgios. Pentru că şi el, ca şi noi (aşa cum ne cântă în strună barzii), e putred de talent. Dar „talentele” noastre plutesc undeva, dincolo de orizont. Trebuie să le punem pe iarbă, pe zgură, pe beton, în beton, în asumări, în săli de operaţie şi de aşteptare.

Invitaţia unei zâne 

Halep, azi, nu e un exemplu asumat pentru că trebuie încă să ne îndemne să ne mişcăm fundurile, să donăm pentru viaţă în condiţiile în care statul (care suntem noi) nu e capabil să facă asta. Halep trebuie să contribuie încă la ţara paralelă care ţine loc de ţara instituită, solidă, civilizată.

E frumos să ne bucurăm de tot ce face această fermecătoare domnişoară, care se revendică mereu din acest popor. Dar dacă nu îi vom urma măcar în mic exemplul, noi vom fi cei care o vor renega. Halep ne întinde o mână. Să avem curajul să dansăm cu ea!