FC “Sâc!” Bucureşti 

Un proiect de ţară mică şi nostalgică

Cu Steaua şi epigonul ei, FCSB, treaba e simplă: e despre ţara luată pe persoană fizică. După ce Becali a statuat că „Steaua sunt eu!”, gonind fanii, i-a fost luat numele şi a rămas doar el, urmat cu o suită de iniţiale fără noimă. Din acel moment oamenii fără chip, personajele culoarelor întunecate, au decis că trădătorul trebuie distrus.

Nu au priceput, sau nu le-a păsat, că în acest poces va fi distrus un brand. Şi au reuşit, deşi poate că în mintea lor au câştigat. „Generalii” au gândit precum cei sovietici în cazul unui război nuclear: decât să câştige duşmanul mai bine murim cu toţii. Misiune îndeplinită!

Steaua cea adevărată, născută din ura faţă de „cioban”, personajul care a îndrăznit să muşte mâna care i-a pus pe tavă clubul, Steaua cea cu un minister uriaş în spate şi bani ca pentru două ligi mai sus a fost eliminată de Carmen. Şugubeţii de ocazie zic că mai are să fie bătută de Viorica, Vasilica, Olguţa, Graţiela şi Sorina.

Cum de s-a ajuns ca această entitate care se pretinde nu doar moştenitoarea legendei, ci legenda însăşi, să se chinuie cu nişte burtoşi şi să nu treacă de nişte cvasiamatori? Ca în orice e făcut repede, şi prost. Această căruţă s-a născut înaintea boilor. A fost reînfiinţată de MApN iute, iute, ca să poate pune pe nişte tricouri sigla contestată în instanţă de „satana”. 

Da, dar sub tricouri trebuiau să fie puşi nişte oameni. De unde să îi iei însă, când apari dintr-odată, din neant? Şi cine să îi selecţioneze, cine să îi antreneze, ce fel de structură? Tovarășii de şcoală nouă au făcut precum înaintaşii lor: cu cântec înainteeeee, ‘arş! Stâng, drept, stâng, drept!

Şi uite aşa şi-au dat cu stângu’-n dreptu’. Nu competenţe, ci icoane. Nu jucători, ci surogate. Nu conducători, ci activişti. Nu o strategie, ci o duşmănie. Steaua are tot, buget mare, fani mulţi şi răi, iminenţa unui stadion modern, simboluri, siglă, culori, tot, tot.

Un singur lucru i-a lipsit, mic, mic. Fotbalul. Dar, după cum ştim şi de la surioara vitregă, ăsta e doar un accesoriu.

Când faci ceva „împotriva” şi nu „pentru” rişti să pierzi totul. Imaginea lui Lăcătuş s-a crăpat serios, până la lacrimile lui Ilie Dumitrescu. Sigla istorică a fost smulsă, cu tricouri cu tot, de pe trupurile firave, neavenită. Un jucător luat la palme de unii tulburaţi din galerie şi-a cerut scuze, tot el, pentru palmele luate. Acesta nu mai e un proiect, e un coşmar.

De fapt, e coşmarul altor vremuri. Au crezut că dacă scot la interval nişte nume şi o emblemă ligile se vor despica în faţa lor precum apele lui Moise. În altă orânduire ar fi mers. În lumea liberă e greu, toa’ăşi…