Aterizarea în lume

Performanţa pentru România se poate obţine mai simplu decât cu o tonă de sudoare

Adesea sportivii, marii sportivi, sunt caracterizaţi drept fiinţe chinuite, profesionalizate înainte de vreme, prematur maturizate şi pline de cicatrice interioare. „Şi-au sacrificat copilăria, tinereţea” e laitmotivul discursului asupra demersului lor. De puţine ori se spune că sunt, de asemenea, persoane răsfăţate, purtate pe braţe prin sacrificiul nevăzut al altora, părinţi, antrenori, susţinători, oficiali, polticieni care îi degrevează de neplăcerile unei vieţi sociale adesea aspre pentru omul de rând.

Sindromul Sancho Panza

Fotbaliştii au mereu câte „un băiat” pe lângă pe post de Sancho Panza. Campionii, sportivii bogaţi sunt scutiţi de multe. Şi multă vreme au fost exceptaţi de datoria faţă de ţara în care trăiesc. Era suficient că o reprezintă în arenă. Au avut, precum politicienii, un soi de imunitate. A nu se implica în politică, a nu susţine mişcări sociale şi a nu invalida public derapajele guvernanţilor au fost privite ca un soi de neutralitate papală, o ieşire din lume justificată de Olimpul performanţei lor. Aşa au ajuns să valideze, fie şi indirect, prin tăcere şi struţomanie, dictaturi, conducători care au declarat public că sportul nu e o prioritate a României, oameni care şi-au umilit poporul pentru care ei, sportivii, jurau că obţin victoriile. Dar poporul era, adesea, un mare învins.

Celor care dau din muşchi le trebuie o gură

Ultimul vot a crăpat puţin această imagine deplorabilă. După nefericitul incident al declaraţiei lui Hagi am avut parte de un val de mărturii despre intenţia unor băieţi şi fete care au purtat tricolorul pe ei de a fi parte din această ţară. Sportivi de toate felurile, activi, retraşi, mai mari sau mai mici. Nu îi voi numi aici, îi găsiţi dacă îi căutaţi, aşa cum şi ei au căutat să iasă de sub idiotul motto: „Taci şi dă din muşchi!”. Şi-au făcut timp să fie cetăţeni şi să fie exemple. Momentul nu poate fi potrivit pentru ca ei să îşi dea o voce puternică. Există un adevăr îngrozitor care urlă în fiecare zi: sportul românesc nu mai are o ţară! Este apatrid. Acest sport se prăbuşeşte în nefiinţă în absenţa unei politici naţionale, aşa cum există în orice ţară civilizată, una care să plece de la punerea coerentă în mişcare a maselor până la structuri solide şi bine irigate de performanţă.

Priviți fețele perdanților!

Aşa ceva nu mai există la noi. Sportul, or fi crezut unii, e un perpetuu mobile, funcţionează doar cu aplauze. Şi asta e ceea ce culegem: un spaţiu în care medaliile se mai produc doar în mici ateliere meşteşugăreşti, în absenţa unei veritabile industrii. Victoriile devin mai mult personale, de familie, de grup restrâns, decât ale unui stat. Da, ele reprezintă România, dar numai inerţial. Acest sport lăsat de izbelişte trebuie să strige din toţi rărunchii, să-şi arunce disperarea în faţa politicienilor. Şi nu există mijloc mai bun de a o face decât la vot. Priviţi feţele perdanţilor. Urmăriţi reglările de conturi. Aşa vom înţelegem cât îi doare. Şi cât va mai trebui să îi doară, indiferent cine e la putere, dacă nu pricep că au ajuns acolo ca slujitori, nu ca paşe.

Deşteaptă-te, române sportiv!

O să ziceţi: sunt doar alegeri europarlamentare, ce legătură cu sportul? Asta o poţi zice în Franţa sau Germania, ţări aşezate, cu toate frământările interne, cu reguli, cu trasee clare. La noi totul contează pentru orice. La noi oricând e bine să dai un mesaj. Cei de la putere trebuie ţinuţi constant în şuturi pentru că, dramatic!, după 30 de ani au în continuare apucături discreţionare. Lupta nu se opreşte nicicând – de altfel urmează încă trei termene electorale. E ca o cursă pe etape, căţărările grele abia acum vin. Şi iată că sportivii aterizează în lume, devin responsabili.

O, nu, nu toţi! Încă aud oameni importanţi din acest domeniu care par a nu pricepe că a nu-ţi păsa cine conduce o ţară e ca şi cum te-ai urca într-un autobuz riscând să te trezeşti cu o maimuţă la volan. Şi s-ar putea să nu te ducă „toooo theee airpoooort”. Deci e de muncă. Dar e şi optimism. Există victorii pentru care nu trebuie să îţi sacrifici tinereţea. Doar lenea şi ignoranţa.