Lupul şi Scufiţele

La capătul unei etape îţi vine să râzi ca după un banc bun. Bancul are ca protagoniste echipele care se dau de ceasul morţii să ia titlul. Poanta e CFR

Să fixăm scena. E ca în filmele vechi, gen comedii bufe, în care unii îşi cară pumni cu nemiluita într-un magazin, rup mobilierul, ies prin geamuri, vor să dea într-unul şi-l nimeresc pe altul.

Tipul care își vede de treabă
În tot acest timp un personaj calm, cu faţă mată, goleşte meticulos casieria şi iese liniştit pe uşa din faţă, ajustându-şi pălăria uşor deranjată de păruiala dinăuntru. Sigur, dacă vrea să evadeze în lumea mare îl prinde poliţia, îl ia de urechi şi îl trimite înapoi la el în sat. Dar acolo e rege. E tipul cel mai cel. Nu plânge, nu râde.

Dacă îl întrebi în amiaza mare cât e ceasul îţi spune că e un pic trecut de miezul nopţii. Şi îşi vede de treabă. Treaba lui sunt titlul şi banii. Restul e accesoriu. Fotbalul, publicul, spectacolul. Oamenii de acolo ar putea fi tăietori de păduri sau dentişti în Alaska. Important e să iasă cu rădăcini tot ce scot. Tot.

Noua ordine națională
CFR nu e departe de a câştiga titlul cu 4 antrenori diferiţi (erau să fie 5, cu Maqueda). La poza de grup de final ar putea arăta ca mormonii din Utah, cu un cârd de neveste. Aşa ceva e unic în fotbalul de la noi. De fapt, CFR instituie o nouă ordine. Povestea pare de un cinism şi o eficacitate extraordinare.

Acolo există un nucleu de jucători care par a fi făcut un pact. Nu cu diavolul. Cu patronul. Îţi dăm, ne dai. Nu ne dai, nu îţi dăm. Înţelegerea funcţionează la milimetru. Cum e un pic de întârziere în plăţi, cum băieţii îşi arată colţii. Şi fireşte că reciproca e valabilă dacă nu vin rezultatele. Fără amânări, fără scuze.

Meciul lor e altul
Aşa se face că jucătorii n-au intrat în cantonament sau au început să cânte „să vină banii” când alţii, dacă ar fi avut salariile la zi şi doar câteva prime restante, şi-ar fi tămâiat patronul până la zei. La CFR, fiecare îl ţine prizonier pe celălalt. De aceea, în vreme ce pe Arena Naţională FCSB şi Craiova au fost aproape de a se anihila reciproc într-o încleştare fascinantă, în Gruia, în faţa unui pumn de oameni care speră fără speranţă, fotbalul e doar servitorul punctelor.

Meciul, la ei, e altul. Cei de acolo nu au nevoie de publicitate, de transferuri, nu-şi propun să reprezinte o comunitate. Însă au meritul de a şti ce vor şi de a se obliga unii pe alţii, fără palme publice, dar cu colosale skanderbeguri interne pe care le neagă cu o seninătate deconcertantă, să mărşăluiască spre performanţă.

La orizont, veselia!
În rest, noapte bună şi somn uşor când joacă CFR! Pentru imaginea campionatului, mai ales după ruşinea eliminării luxemburgheze, această echipă nu e un bun promotor, şi nici nu vrea să fie. Dacă protestezi, cei de acolo îţi dau în cap cu rezultatele. Şi au dreptate atât timp cât ele produc bani. Dar când n-o mai fi să fie, să vezi veselie!