Adevărul şi basta!

”Tricolorii” vor lupta şi noi îi vom susţine. E timpul să mai facem ceva. Să ne privim în ochi

„Din păcate, noi mereu zicem că se putea mai mult şi nu facem. Nu ştiu de ce”. Să plecăm de la aceste vorbe ale lui Chipciu după 1-2 în Suedia. Vorbe sincere, care o rup cu ipocriziile obişnuite. Spre deosebire de Nedelecu, Alex nu spune că el şi colegii lui ies cu capul sus după o înfrângere. Dimpotrivă, el exprimă o neînţelegere patentă şi un blocaj structural.

Fotbalul românesc nu poate avansa. El şi-a coborât condiţia atât de mult încât se află acum la nivelul echipelor de mâna a treia din Europa, în ciuda unui clasament FIFA care exprimă o realitate paralelă. Oamenii lui au urmat curba generală a majorităţii societăţii, propăşirea individuală în dauna binelui comun. De la doctorii care cer încă şpagă cu salariile mărite la cei din administraţie, unde în continuare nu se mişcă mai nimic fără nimic, la miriadele de securişti bine încastraţi în societate, unde deţin cvartale întregi şi chiar stadioane.

Şi, în general, până la oricine a înţeles că în această ţară s-au întâlnit hoţii cu proştii. Fotbaliştii s-au dus după fotbal şi au sfârşit prin a vâna banii, de la cei pătaţi cu sânge ai lui Kadîrov până la cei ai saudiţilor dezmembratori de corpuri. Naţionala? Cântăm imnul bine, bravo!, şi apoi le servim adversarilor pase de gol, aşa cum au făcut Grigore şi Stanciu. Doi oameni trecuţi prin Arabia, după ce au capotat în Occident. E clar?

Problema cu hoţii şi proştii, la noi, e că proştilor le plac hoţii. Ion Ţiriac a avut măcar meritul că a spus-o cu voce tare. Să ne înţelegem, nu îi pun pe fotbalişti pe aceeaşi treaptă cu profitorii de drept comun ai naivităţii populaţiei. Spre deosebire de hămesiţii bogaţi care vor să instaureze un fel de Ev Mediu cu damf de naţional-comunism, ei nu fac rău conştient. Dimpotrivă, se străduiesc să facă bine, şi asta e de apreciat. Se luptă, vor să ude tricoul. Câteodată îi înţeleg când mai iau la rost presa, pentru că în adâncul lor suferă la fel ca orice împătimit.

Numai că, iată cheia!, alegerile făcute în amonte i-au adus aici. La o viaţă personală îmbelşugată şi la chin sub tricolor. Chipciu nu ştie de ce ni se întâmplă să vrem şi să nu putem. Poate pentru că „pututul” se antrenează. Se urmăreşte, se vânează. Cu sacrificii, cu renunţări, inclusiv la ceva bani, la siguranţă. Aaaa, ni se va spune, asta nu face nimeni. Corect! Dar măcar să nu ni se mai spună „Am făcut totul”. Iar noi să nu mai cerem totul. Nu mai e cazul. Raţiunea ne anunţă că nu ne vom califica. Simţirea ne ceartă pentru această luciditate nepatriotică.

Dar nimic nu e mai patriotic decât adevărul. Unii au murit pentru el. Noi şi ei, fotbaliştii, nu trebuie să facem asta. Nici măcar nu trebuie să nu minţim. Dar e fundamental necesar să nu NE minţim. Să nu ne mai minţim. Cred că de aici începe totul.