Proiect de (altă) ţară 

A luat racheta aici şi a decolat acolo. O poveste despre viitor

Bunica Biancăi priveşte meciul nepoatei la Vaideeni. Ce nume! Sună ca un proiect de anti-ţară. Consătenii stau şi ei cu sufletul la gură la căminul cultural şi oftează. „Păcat că nu joacă pentru România!”, spune unul pentru Digi 24. Nu, nu e păcat. E posibil ca Bianca să nu fi ajuns niciodată numărul 1 al începutului de an în tenis dacă rămânea în ţara lui Vaideeni. În discursul de după victoria asupra lui Kerber la Indian Wells noi am reţinut mulţumirile în limba română pentru fanii cu tricolor. Poate ar fi trebuit să fim atenţi şi la mulţumirile ei către Tennis Canada. E un privilegiu, a spus ea, să facă parte din această „amazing federation”.

„Românca” Andreescu a fost suţinută financiar şi logistic de forul canadian (inclusiv cu antrenori), ea plătind înapoi banii pe măsură ce îi câştigă, astfel încât şi alţii să beneficieze de acest program. Simplu, nu? Da, poate la ei. La noi când Buzărnescu a cerut sprijin i s-a propus o chetă a milei printre ceilalţi jucători. Statul, la noi, nu e un îndrumător, e un profitor. Aşa cum se întâmplă şi acum în cazul acestei minunate echipe de Cupa Fed. Lumea a căzut în cap. Halep îşi stabileşte ca prioritate un proiect public în detrimentul celor private ale ei, deşi până n-a ajuns mare n-a existat pentru România. Acesta e patriotismul fără patrie.

La 16 ani, pe când era a 3-a în lume la junioare, Bianca Andreescu a suferit două fracturi de stres la un picior şi a fost out pentru şase luni. O eternitate la acestă vârstă. Câţi ar fi renunţat? Pe câţi de la noi i-ar fi lăsat de izbelişte federaţia? Pardon, n-ar fi avut cum să se întâmple asta, că oricum nu i-ar fi băgat în seamă din capul locului. Ce s-a întâmplat cu Bianca e SF. Antrenament de câte o oră zilnic pe teren cu antrenorul Andre Labelle de la Tennis Canada, jucătoarea şezând într-un scaun de birou pe roţi cu spătarul scos!

„Putea lovi mingea din voleu. Am lucrat şi la îmbunătăţirea mişcării din încheietură. Când era mai tânără, avea probleme la serviciu. Dar stând pe scaun şi l-a îmbunătăţit, şi-a dat seama că dacă loveşte mingea rău îi va fi greu să fugă după ea mai apoi”, a declarat Labelle pentru „Toronto Star”. În acest exemplu e înţelegerea măreţiei unei ţări. Voinţa extremă a unui om şi implicarea până la capăt a unui sistem. Noi îţi mulţumim, Biancanada!

De la Andreescu, Mărăcineanu (ministrul sportului în Franţa), de la toţi performerii care muncesc în hotelurile şi restaurantele lumii, în cămine de bătrâni şi în spitale de pe tot globul până la cei cu rădăcini aici şi fructele la NASA, Google şi mari universităţi ale planetei am început să intrăm într-o altă istorie a acestui neam. România ubicuă. Ei şi noi. Să ne bucurăm de ei şi să ne întrebăm despre noi. Ce facem, fraţilor?