Necuvântătorii

Istoria e plină de nasuri ridicate care au sfârşit în ţărână

Dacă există ceva care să pună de acord globul tot mai centrifugat e comunicarea. Comuniarea bună, comunicarea rea, comunicarea stranie, cea sobră ori ludică. Există şi comunicarea care anticomunică (vezi „Afacerea cormoranul”). Cancerul societal numit „fake news” e tot comunicare. Până şi cele mai ascunse organizaţii emit cuvine sau imagini către oamenirea în mijlocul (ori subsolul) căreia trăiesc, că-i vorba de servicii secrete, masonerii, cabale de tot felul, adunări mistice, nişe ale ştiinţei.

Papa comunică înainte să excomunice. Toată lumea face asta. Mai puţin CCA. Punându-ne în pielea unor extratereştri, care şi-ar comunica prezenţa prin lumini verzi deasupra orizontului, te poţi întreba: cine naiba e CCA?! Şi exact de aici trebuie să plecăm. În această lume mare CCA arată a broască umflată la dimensiunile unui bou. Care ne strică jocul.

Comisia Centrală a Arbitrilor ar trebui să fie un însoţitor de bord al fotbalului. Să se asigure că pasagerii călătoresc confortabil şi îşi leagă centurile atunci când li se spune. Aceşti stewarzi nu trebuie, precum cei din zbor, să dea explicaţii pentru orice, dar e necesar să comunice anumite decizii esenţiale care privesc viaţa celorlalţi. Sau să îşi ceară scuze dacă varsă paharul de vin peste pantalonii cuiva. Nu numai bunul-simţ le-ar indica asta, ci şi biletul plătit. Din care e plătit salariul lor. Aşa s-ar întâmpla în viaţa reală. Dar arbitrajul românesc nu trăieşte în viaţa reală.

Două agresiuni ale unor fotbalişti în această etapă erau să se încheie cu genunchi puşi la proţap. Explicaţiile despre absenţa deciziilor corecte vor rămâne îngropate în dosarele X ale acestei comisii. Schema e perfectă. Arbitrii sunt judecaţi de şefii lor, care nu dau socoteală nimănui şi nu comunică niciunde hotărârile lor. Această dictatură a tăcerii înspăimântă şi revoltă, pentru că ţine de un soi de Ev Mediu. În absolut, arbitrii pot face orice. Bârsan, cel care a reuşit să nu vadă cel mai dur fault al sezonului, a scos acum câteva luni practic mingea din poarta celor de la CFR, şi această echipă a câştigat cu 1-0. Rezultatul? A arbitrat etapa următoare.

Explicaţii? Niciuna. Iată definiţia unei bătăi de joc. Şi a unui joc periculos. A nu spune nimic înseamnă a lăsa loc oricărei interpretări. În locul unei justificări perfect admisibile mai bine să îi bănuim pe stimabilii cu fluier de rea-voinţă, nu? Poate că noi suntem orbi, dar cum să te înţelegi cu „surdo-muţii”? CCA, susţinută vinovat de FRF, face cel mai mare rău arbitrilor când refuză să deschidă gura indiferent cât de rău ar lua-o pe arătură aceştia. Nevrând să le arate faţa umană, îi demonizează în ochii celorlalţi. Şi asta nu se va sfârşi deloc bine.