Zâmbetul încremenit

Hai cu ţara!

Sydney 2000. În patria înotului, buricul Jocurilor au fost probele din fantasticul bazin olimpic. Două ţări au lăsat mulţi cu gura căscată. Ucraina, cu Klocikova, imbatabilă în probele de mixt. Şi România. Se anunţase la Europenele din acel an, dar se presupunea că scena olimpică îi va scufunda multe ambiţii. Nici vorbă! Cu Diana Mocanu şi Beatrice Câşlaru ne-am s-a clasat pe 6 în ierarhia naţiunilor înotului, peste Ungaria, Franţa, Rusia sau Germania.

16 ani mai târziu, la Rio, Ucraina şi România dispăruseră complet de pe radar. A fost un val. Au fost câţiva oameni. A fost un minisistem, cu multe semne de întrebare încă neelucidate, dar şi cu ştiinţă şi dorinţă. Toate acestea s-au scufundat. Mi-am amintit de euforia acelor vremuri puţin după ce am văzut-o pe Simona Halep străbătând drumul fericirii până la Irina Begu în paşi sprinţari care aduceau a dans aromân.

Apoi am văzut-o pe Buzărnescu. Mulţi dintre noi au afurisit-o că n-a fost în stare să-şi obosească măcar adversarele. Acum sărbătorea lângă reprezentanţii aceleiaşi federaţii care, atunci când le-a cerut ajutor financiar, i-au propus o chetă printre jucători. Simona spunea că vrea să facă o academie, să poată oferi susţinere copiilor aşa cum copilele din generaţia ei şi altele n-au avut. Ţara se organizează privat, dar prestează public. Ţara cealaltă, oficială, culege roadele a ceea ce nu a semănat. Câtă vreme mai cresc. După aceea dă din umeri şi îşi vede de ale ei. Ţara asta care suntem noi. Toţi. Şi Boc, primarul unei mic miracol, care bate entuziast la tobă, şi Boc care tăia pensii şi salarii hrănind monstrul care tinde acum să-şi ia ţara lui înapoi.

E enorm: sportivii de top luptă cu şi pentru România. Halep şi Buzărnescu, destine diferite, scandează numele ţării indiferent de felul în care aceasta le-a ignorat până n-au ajuns celebre, ca apoi să le ţină strâns la sânul ei sterp. Robert Glinţă, înotător, vicecampion european, a afişat la Trofeele Alexandrion, de faţă cu ministrul sportului care vărsa în vorbe lapte şi miere, o încredere fantastică în el. A vorbit despre datoria pentru „ţara noastră scumpă şi dragă”. Eşti ironic?, a fost întrebat. Nu, a răspuns sincer şi senin. Ţara e scumpă şi dragă. Şi foarte, foarte norocoasă cu astfel de oameni.

Poate, cumva, cine ştie cum, tenisul nu va urma soarta înotului. Va rămâne, va face pui, va face epocă. Poate peste douăzeci de ani zâmbetele nu ne vor încremeni privind aceste imagini. Aceea, cu adevărat, ar fi victoria ţării. Deocamdată e triumful paşapoartelor.

„Câte-un pic, pic, pic, până n-o mai rămânea nimic, câte-un strop, strop, strop, până n-o mai rămânea deloc”.