Cât timp vrem să ne mai păcălim?

Faptele, încăpăţânatele, ne stau în cârcă precum datoriile la bănci

România la Euro de handbal, la fel ca România pur şi simplu, poate fi judecată în două feluri. Unu: cu sufleţelul. Doi: cu carneţelul. Prima variantă, agreată de inimile moi, urcă pe un piedestal de lacrimi naţionale şi întreabă retoric-arţăgos: „La ce mai suntem, dom’le, pe locul 4 în Europa?”. Uite, aşa, repede: la emigraţie. Aur continental!

Unde suntem campioni
Lucrurile sunt legate. Pentru că ne minţim constant am ajuns să trăim într-o ţară de netrăit. La fel se întâmplă şi cu handbalul de fete, un sport în care suntem între puterile lumii. O putere fără coroană. Din ’62, pe când Ceauşescu era în fază de proiect, nu ne-a mai cântat imnul pe podium. În rest, toate ţările care contează istoric, şi altele nou-venite, şi-au făcut rost de măcar un titlu. Chiar şi Franţa. O, da, Franţa! Aia pe care o surclasăm la bancuri în vreme ce ea bate recorduri. Ia te uite, campioni suntem şi la caterincă! Şi la găsit scuze. Şi la dat vina pe alţii. Pentru toate acestea însă nu ne agaţă nimeni vreo medalie de gât.

Euro, bizar bazar
Faptele. Faptele ne spun că nu a existat un campionat mai bizar ca acesta. România a luat locul 4 cu 4 înfrângeri, în vreme ce Norvegia s-a clasat pe 5 cu doar două. N-a mai existat echipă ca Olanda care să încaseze o bătaie cruntă în grupa principală (-13 goluri) şi să ajungă la o medalie. Dacă întrecerea ar fi fost eliminatorie, ca la Mondial, mai ajungeam în semifinale? România a semănat cu o maşină care a făcut o primă parte excelentă a cursei, apoi a terminat benzina şi s-a târât până la linia de sosire. Benzina ei a fost, în bună măsură, Cristina Neagu. Şi aici intrăm într-o altă psihoză naţională.

O ţară de dat în gropi, plină de statui
Noi am inventat handbalul individual. Priviţi ştirile, superlativele. Mai toate sunt despre Neagu, ne mândrim cu ea precum cu Halep. Doar că Simona nu e numai din alt sport, e din altfel de sport. Ce contează! Ne trebuie o figură supremă care să ne aline eşecurile colective. Ne trebuie un tătuc. În cazul ăsta, o mămucă. Avem de ani de zile cea mai bună handbalistă din lume şi o echipă care n-a mai fost campioană a lumii de 56 de ani. Culmea, la acest Euro Neagu a jucat pentru echipă mai mult ca oricând! Neagu declarase că ar da toate titlurile personale pentru un aur. Am suspectat-o de populism. Dar iată că ea şi-a pus faptele acolo unde i-au stat vorbele. În schimb, cântăreţii de profesie ai unor performanţe inexistente continuă să înalţe ode unor evoluţii modeste ale naţionalei, întreţinând astfel iluzia canceroasă a lui „N-a fost să fie”.

Cum să greşeşti din capul locului
Sunt multe motive obiective care duc la evoluţia poticnită din fazele finale. Sunt multe lucruri care ne-au exasperat, cum ar fi greşelile tehnice de nivel de junioare din ultimul meci. Dar ce a frapat cu adevărat, după cum spuneau şi foştii selecţioneri Voina şi Tadici, a fost viteza de joc. „Cu două trepte sub a Rusiei sau Franţei”. De unde vine asta? Din tehnica precară, aia care se învaţă în şcoala primară a handbalului, ca alfabetul şi caligrafia (care nu se mai face, ha!). Explicaţia mea e că în continuare instruirea se face cu otuzbirul, cu hei-rup. Or, încheietura fină se formeză atunci când joci de plăcere. Handbalul de plăcere, handbalul ca viaţă mai întâi, şi apoi ca performanţă, iată ce ne trebuie! Altfel, vom tot claca în momentele critice. Momentul de graţie cu Norvegia vine o dată la nu ştiu câţi ani, când totul merge uns. Dar Moş Crăciun nu s-a inventat doar pentru noi.

O reverenţă şi o mare absenţă
Un cuvânt pentru senor Martin. Bravo pentru felul în care a adus-o pe Neagu în echipă şi a variat, cât a mers, atacul! Ruşine pentru modul în care a antrenat apărarea! Apărarea e ultima armă a săracului. Aşa a cucerit Franţa primul aur mondial, apărându-se până la scârbirea adversarelor, până la capătul capătului capătului! Apărarea e instruire, minte, ambiţie şi muncă. Nu trebuie mare talent. Da, dar ce Homer va mai cânta baletul umerilor scrijeliţi, palmelor înroşite sau genunchilor pârâind? Lasă aşa, că e mai bine. Capul sus, fetelor!

Hai România!
OK, dar încotro?