Ajutor!

Cazul Rus a deschis cu zgomot de balamale ruginite pivniţa cu „cadavre” a fotbalului. Vă închipuiţi ce miros urcă de acolo!

Gestul jucătorului care ne dă ocolul minţilor ca un satelit cu bâzâit rău, obsesiv a rupt mucavaua acestui sport oscilând între miştocăreală şi nervi de galantar. Din când în când demonul serii vine precum un Stuka în picaj, cu sirena urlând, şi lasă în urma lui fragmente de oase şi schije de spaimă. Mâna lui Rus a plecat ca o armă spre gâtul lui Mihăilă, fără nicio legătură cu toate discuţiile, controversele şi glumiţele vieţii vesele din Liga 1. A picat ca un fulger şi jucătorul Craiovei a căzut ca trăsnit. Tăcere dincoace de ecrane. Mâini în cap dincolo de ele. O ambulanţă leneşă – o contradicţie în termeni inventată pe arenele româneşti. Frică. Aşteptare. Jucătorul clipeşte. Mişcă. E bine! E bine? Cortina. Aplauze?

Rus şi ruşinea

Cazul va fi parcat la subsol. Pentru că suntem la 1918, când a sonda fiinţa plină de monştri a unui luptător era echivalent cu a-i smulge inima din piept. Nu se face. Dar, de fapt, se face. Într-o lume care ar începe să se înţeleagă pe sine Rus era dus de a doua zi pentru ajutor de specialitate. A fost aşa? Ar fi o enormă surpriză din moment ce antrenorul lui a spus că „se întâmplă şi la case mai mari”. Să mergi la terapie când decazi, fie şi pentru o secundă, din standardele umane e de neconceput. Ruşine? Să nu te duci e ruşinos! E laş. Rus a mai fost implicat în accidente serioase. Ionuţ Badea spune că are o doză de agresivitate insuficient controlată. Noi continuăm să fim uimiţi şi imobili. E ca şi cum am observa un infecţios murind cu penicilina lângă el.

Universul şi prostia sunt infinite, zise Albert

Ne uităm la Dinamo ca la un accident. Oameni blocaţi, antrenori debarcaţi, vorbe încrucişate ca nişte săbii, fotbalişti care nu mai ştiu să bată un penalty. Arată a sanatoriu de netrataţi. Dănciulescu, până şi el, a sfârşit prin a fi de acord: da, le trebuie un psiholog! Un doctor pentru acest organ imaterial, adesea lăsat să zacă în propriul sânge. Dinamo: o echipă dată cu capul de toţi pereţii, cu ultimatumuri, cu presiunea fanilor în cruci de noapte, cu tot tacâmul. Pun pariu că unii se trezesc cu o gheară în piept dimineaţa. Pentru asta nu trebuie să ai IQ-ul lui Einstein sau delicateţea interioară a lui Mihai Şora. Trebuie să fii om şi să te simţi ca un animal hăituit.

Să învăţăm, să nu învăţăm?

„Esenţial e aspectul pshihologic, mental, tot ce însoţeşte un jucător. Părinţii sunt neputincioşi în domeniul ăsta. Încurajează, se enervează, dar n-au cunoştinţele necesare. Acelaşi lucru pentru antrenori şi educatori. Şi pentru ei aspectul psihologic e esenţial. De ce să nu apelezi la o formare de genul ăsta? Punctul comun al campionilor e că sunt toţi un pic «prăbuşiţi». Toţi au o problemă afectivă”. Yannick Noah, despre marele şantier al tenisului francez. Imaginaţi-vă unde suntem noi! De la lovitura lui Rus până la fotbalişti rătăciţi în alcool, femei şi pastile avem un singur răspuns: indignarea. La fel în cazul celor care cad morţi pe teren. Ne anflamăm, plouăm un pic din sufleţel şi atât! Mintea rămâne nederanjată. Mereu gata pentru noi monştri.