Noi și cei noi

Luăm prizonieri câţiva tineri pentru a ne rezolva frustrările. Dar nu ne sunt datori cu nimic

Cluj e o cameră de naştere. Cel mai emoţionant moment pe care îl poate trăi cineva e să vadă cum se încheagă o viaţă, mai ales una colectivă. De mult timp nu s-a mai întâmplat ca o naţională de tineret să fie mai importantă ca una de seniori. Acolo se întâmplă ceva nemaivăzut din vremurile eroice. Câte un fotbalist, doi am mai avut de-a lungul drumului, dar nu o generaţie.

La echipa lui Contra, între Tamaş şi Drăguş e ca apropierea dintre un legionar al lui Traian şi un tanchist pe Merkava. Ca să nu mai zicem că selecţionerul a ajuns să se bazeze pe un Săpunaru, care acum 3 ani ani venise să-şi trăiască pre-pensionarea la Rapid, sau pe Ţucudean, dat şi el, la un moment dat, mai mult şofer de maşini sport marca Bunicu’ decât fotbalist. La echipa lui Rădoi nu e aşa. Acolo vezi venind o epocă. Şi aici, în acest punct, percepi un uriaş oftat interior: nu cumva să răstoarne laptele! Mai sunt două meciuri acasă, dintre care unul cu Liechtenstein – mai greu de scris decât de bătut – şi ne trebuie 4 puncte. Asta ştie toată lumea. Fără ele se termină lumea?

Funcţionăm după principiul scuipatului în sân în aşteptarea catastrofei. E firesc. Spaţiul ăsta e plin de înfrângeri. Nu am dus până la capăt aproape nimic. Această memorie rea e ca un drăcuşor care ne şopteşte măscări la ureche tocmai când trebuie să facem declaraţii de dragoste. Aşa trăim. Nu e obligatoriu însă ca şi alţii, cei tineri, să facă la fel. Trebuie educaţi să uite de ratările şi laşităţile noastre.

Să ignore nereuşitele şi „ar fi fost prea frumos…”. Sunt folositoare discursurile războinic-mobilizatoare ale căpitanului şi antrenorului, doi luptători care fac imagine bună, dar la fel de bine ar trebui să li se spună că nu sunt salvatorii tuturor patriilor. Frustrarea noastră, adusă de eşecurile trecute, şi încrâncenarea „ca nu cumva să…” sunt palpabile, ele se răsfrâng asupra lor şi nu trebuie.

Adevărul, în sport, e că există viaţă chiar după cea mai stupidă moarte. Da, e mai greu să te încropeşti în ceva important dacă, de exemplu, te împiedici caraghios cu Ţara Galilor şi cu ceilalţi, nu le mai dau numele. E un lest. Dar numai acesta e al tău, celelalte nu se pun! E important ca ei să ştie asta, să nu se încarce cu mai mult. Să fie pregătiţi pentru orice e al lor şi nimic altceva. E, poate, cel mai bun ajutor pe care li-l putem da: să luăm de pe umerii lor vieţile noastre. În felul ăsta, liberi fiind, poate că succesul le va cere prietenia.