Comunismele

Gheorghe Hagi, personajul cel mai proeminent şi mai vocal al fotbalului românesc, primeşte răspunsul la întrebările lui nu doar retorice de la Radu Naum. Poate fi începutul unui dialog real între un om din fotbal şi un ziarist

„Eu am fost format în comunism, aşa cum a zis Radu (n.r. Naum), prietenul meu. Dar el nu a fost format tot în comunism? Nu a crescut în comunism? Ce legătură are una cu alta? Uită de perioada din ’90 şi 2000? Uită că acel comunism care se numea sistem, iar acum se numeşte concept tehnic, era o gândire unitară, toţi împingeam în aceeaşi direcţie pentru România? Uită că în ’80 şi ’90 au fost cele mai mari performanţe pentru fotbalul şi sportul românesc? Înseamnă că sportul era o prioritate”
Gică Hagi, conferinţă de presă

Tricourile galbene şi restul plutonului

Un om care îmi e drag mi-a spus aşa: indiferent ce dialog ai cu o persoană pe care o iubeşti, spune-i înainte de toate că o iubeşti! Aşa că, iată, înainte de toate vreau să-i spun lui Hagi că îl iubesc. Motivele ţin de sufletul său fierbinte şi de bunătatea lui funciară. Nu de performanţe, nu de realizări, nu de Barca, Real sau ireal. Când iubeşti, iubeşti un om, nu o statuie! Deşi omul pe care îl iubeşti poate să-ţi dea cu statuia în cap. Primesc.

Da, Gică, am crescut şi ne-am format, şi tu, şi eu, şi mulţi alţii în comunism. Dar lasă-mă să-ţi spun ferm: nu am trăit acelaşi comunism! Noi, „nefotbaliştii”, oamenii care nu reprezentau ţara cu un tricou galben pe ei, dar care ar fi vrut să o reprezinte în toate lucrurile mici care fac mare o ţară, nu am trăit în acelaşi sistem, că tot vorbeşti despre sistem, ca tine, ca voi. Nu e niciun reproş, e o constatare.

Tu ţi-ai putut exercita deplin pasiunea. Tu, în felul tău, pe drumul tău, ai fost un om liber. De ce? Pentru că aşa a decis „sistemul”. România de atunci „se dădea mare” în lume cu tine, cu Nadia, cu Năstase, cu Ivan, cu legiunile de gimnaste. Eraţi vârfurile unei politici de stat, unde sportul şi agricultura primeau acelaşi ordin: cât mai mulţi campioni şi coceni la hectar! Ai dreptate, lucrurile erau bine organizate. Şi în sport, spre deosebire de minciunile economice, nu se putea raporta mai mult că era la vedere. Voi aţi trăit un mic capitalism. Bravo vouă!

Cei care iubeau, dar nu au fost iubiţi

Noi, ceilalţi, am trăit în socialism. Şi am trăit greu. Nu pentru că nu prea mai aveam ce mânca, nu pentru că ni se lua curentul inclusiv în timpul meciurilor voastre, nu pentru că munceam o viaţă pentru echivalentul a ceea ce fotbaliştii puteau aduce, în video-uri sau casete, din câteva deplasări în străinătate, ci pentru că nu puteam, spre deosebire de voi, să ne trăim pasiunea şi să trăim liberi.

Scriitorii nu mai puteau scrie, arhitecţii nu mai putea proiecta, istoricii nu mai puteau profesa, cercetătorii nu mai puteau cerceta. Să ştii că amputaţii spiritual ai acelor vremuri şi-au iubit şi ei ţara. Doar că, spre deosebire de relaţia cu voi, ţara nu i-a iubit înapoi. Iar ei, în vreme ce voi eraţi mângâiaţi de luminile reflectoarelor, au rămas singuri în beznă. Şi încă mai rătăcesc azi.

Gică, o ţară nu e doar un teren de fotbal cu două porţi! Voi, tu, aţi văzut prin mai multe perdele ruina sistemului. Iar acum te întrebi de ce ţara nu performează?

Pentru că ţara a fost învăţată că nu mai e o ţară, ci o populaţie de prizonieri. Din când în când acestor deţinuţi li se îngăduia să asiste la câte o reprezentaţie, să se simtă fericiţi pentru o o oră şi jumătate atunci când voi, tu, jucaţi (şi) pentru noi. Şi pentru asta mulţi vă suntem în veci recunoscători. Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea.

Obişnuiţi cu ovaţiile din vremurile când voi eraţi, pentru cei mulţi, singura fereastră care dădea către cer din imensa celulă comună, aţi continuat să credeţi că va fi business as usual când uşile închisorii s-au deschis. Şi o vreme, din inerţie, a fost.

Ţara din afara fotbalului

Nimic nu se opreşte brusc, de aceea voi, copiii anilor ’70 şi ’80, aţi performat în ’90 şi 2000, cum spui. Eraţi o extensie a „aparatului de sport”. Dar deja trăiaţi suspendaţi. Deja eraţi vânduţi la bucată, ca bucăţi de ţară.

Aţi pretins aceeaşi recunoaştere şi acelaşi efort centralizat care să formeze, să avantajeze şi să le întreţină urmaşilor voştri mica lor patrie liberă, bogată şi adulată. Dar oamenii acestei ţări, prea mult ţinuţi cu forţa împreună, în condiţii materiale şi spirituale mizere, au ieşit din comunism cu fix ceea ce era de aşteptat să iasă: reflexul invers al încolonării cu forţa, propăşirea sălbatic individuală. România pe persoană fizică.

De la paznicul de gard care s-a făcut stăpân pe ghereta lui până la patronii din fotbal, fiecăruia nu îi pasă decât de sine şi de ce e sub tălpile lui. Te plângi de fotbal, de sport, de absenţa performanţelor? Dar nu vrei să ne plângem şi de râurile care mustesc de peturi, de spitalele care colcăie de viruşi, de oamenii care nu spun bună ziua şi mulţumesc, de şoferii care îşi golesc scrumierele în stradă şi peste toate de sistemul de educaţie care ne-a adus în halul ăsta?

Ce nu-i al meu e al nimănui, asta ne-a învăţat comunismul. Ne-a învăţat să nu spunem adevărul, să nu ne asumăm responsabilităţi, să furăm şi să rezolvăm orice necaz cu un banc. Iată moştenirea otrăvită. Ea ne-a transformat într-o masă de oameni asemenea unui trib migrator care pare că a ajuns pe acest pământ doar ca să îl calce în picioare.

Fotbalul, da, i-a salvat pe unii în clipe depresive ale istoriei noastre. Dar fotbalul nu poate ţine loc permanent nici de foame, nici de democraţie. Cel mai mare ambasador al României? Un clişeu care mergea pe vremea ailaltă. Nu, primii ambasadori sunt drumul de la Otopeni în oraş şi punctele de frontieră care arată cât de periferici suntem. Fotbalul era un mare mincinos când făcea reclamă unei ţări care acasă era dărâmată sistematic în carnea şi spiritul ei.

Era un bun ambasador, da, dar al sistemului, nu al poporului. Poporul murea de foame şi de disperare, Gică! Iar după ’90 fiecare dintre noi şi-a creat, cum a putut, propria lui ţară. Securiştii, care amuşinau şi pe lângă voi, chiar şi-au luat bucăţi de ţară. Nu vrei să îi întrebi ce au făcut cu ele?

Înainte! Dar nu ca înainte…

Ar trebui să avem un sistem, zici? Păi cum? Cu cine? Du-te şi vezi cum arată aleşii neamului, vezi cu ce treburi se ocupă, scoate capul din fotbal şi admiră ce vraişte e împrejur! Ideea e cum să pui frâne oricui.

Mercedes a vrut să deschidă o uzină aici şi s-a dus în Ungaria. Micul întreprinzător trăieşte o eternă poveste de ură cu statul. Pentru succesul unui sistem sportiv o mie de mici mecanisme trebuie să funcţioneze. Mecanismele unei societăţi sănătoase. Tu le vezi? Eu nu. Singurul mecanism care funcţionează uns e cel al interesului personal sau de bandă.

Plătim toate păcatele, toate predările. Toate capetele plecate pe care sabia nu le-a tăiat, dar care, încremenite în această curbură a gâtului, au ajuns să nu mai poată vedea dincolo următorul pas. Tu măcar ai fost mereu un om liber şi ai privit întotdeauna fix spre poarta adversă. Ai o flacără care va fi mereu de trebuinţă acestui loc.

Cu o condiţie: ca acest loc să nu se mai întoarcă în epoca de aur a fotbalului şi de zidire în beznă a celorlalţi. Cu această condiţie putem visa şi lupta.