Gazdă, brazdă

E o poveste cu Păcală. În fine, cu pluralul personajului. Cu Păcălici

E veşnică povestea de râs-plâns-bocit. Povestea noastră. Povestea gazonului de pe stadionul Craiovei este povestea României. În această ţară ca un banc nu se mai poate face nimic pentru că totul s-a făcut de la început prost. De exemplu, dacă se aprobă un stadion de 200 de milioane de euro, chiar dacă el ar putea costa mai puţin, se va face. Dar dacă se aprobă un gazon de 50.000 de euro, atunci cu ăla mori!

Petrică și lupul

Aşa e la stat. Ai cumpărat o maşină de lux, dar nu îi poţi schimba cauciucurile până nu le vine termenul, chiar dacă s-au tocit în aşa hal încât rişti să te dai peste cap la orice curbă. Nu se poate! De ce? Ca să nu se lase cu DNA e răspunsul standard. Cum s-a ajuns aici? După multă, multă hoţie, aceea pe care vor să o scape de lege unii acum. Atâtea porcării s-au făcut că nu mai există marjă de bun-simţ a asumării răspunderii. De aceea e atât de greu să accesezi fonduri europene. De aceea într-o vreme când poliţiştii vestici vedeau români în maşini scumpe îi opreau din reflex, sub bănuiala de furt. E povestea cu Petrică şi lupul, pe invers.

O echipă care trebuia să spargă „tradiţia”

Partea a doua a filosofiei subterane: unde nu se poate fura sau banii furaţi ar fi prea puţini, nu se face. Nu se face autostrada peste munţi, zice logica, deoarece costă obiectiv atât de mult că nu mai rămân bani să cadă pe lângă, în buzunarele private sau de partid. Sau un gazon e atât de ieftin că nu merită să rişti pentru o „şpagă” de câteva zeci de mii de euro, un mizilic, o scobitoare. Dar toate acestea nu ar trebui să funcţioneze la Craiova. Nu pentru că oamenii acolo ar fi peste media ţării la onestitate. Ci pentru că interesul ca această echipă construită repede, pe principiul „să fie bine ca să nu fie rău”, e un fel de vitrină a unei părţi de ţară şi partid hulite de „sorosişti”.

Ce nu te face mai puternic te doboară

„Un dezastru!”, a răbufnit Mangia. „Să nu ne mai facem că nu vedem!”. Hopa! Păi cine se face că nu vede? Patronii? Primăria? Publicul? Că noi, ceilalţi, cei mai puţin interesaţi în tărăşenia asta, o tot spunem demult, tot râdem, degeaba. În acest moment, ceea ce se întâmplă cu gazonul sună a sabotaj. Gândiţi-vă! Echipa aceasta a fost construită pentru a da satisfacţie, cu toate avantajele care decurg din ea, omului de rând care iubeşte Universitatea ca pe părinţi, copii şi soţie la un loc. În acest moment efectul e contrar. Cei care au făcut acest efort de aproape o sută de milioane de euro (stadion şi bugetul echipei pe mai mulţi ani) devin in corpore responsabili de această ruşine. Deocamdată fanii s-au luat la harţă cu Mitriţă, dar e numai începutul. Ia peste picior o mulţime furioasă şi vezi ce se întâmplă. Spectatorul nu are timp şi chef să facă distincţii, şi nici n-ar trebui, acolo efortul a fost comun şi concertat. Toţi vor fi de vină. Ce ironie! Să te împiedici de un ciot! În fine, de un preş. Ăla de iarbă pe care l-a ridicat şi l-a aruncat la loc Mitriţă, scuipându-i o înjurătură. O bucată de brazdă. Brazdă, un vechi cuvânt dac. O sută de ani de ţară. Două milenii de rătăciri.

Iarba nisipoasă de acasă

Gazonul vraişte mai face un rău: devine alibi pentru orice. Pentru jocul slab, pentru articularea problematică a echipei, pentru transferuri, pentru apărarea aeriană, pentru orice dribling nereuşit sau şut greşit al lui Mitriţă. „Dacă jucătorii par fără energie, nu e din cauza lor, e din cauza gazonului”, a mai spus antrenorul. Minunat mesaj! Dormiţi liniştiţi, copii! Asta nu-l va feri de o strângere de mână şi un şut în posterior când îi va veni vremea. Între timp se găsesc o mie de scuze, dar Cîrţu a spus-o clar imediat după meci, la Digi: „La fiecare joc voi îl remarcaţi pe Pigliacelli. Asta spune multe!”. Când portarul e mereu MVP, e grav. La Craiova se simte, şi aproape că e exprimată, o nemulţumire reciprocă între cei de la oficială şi şeful echipei. Mangia nu mai pare dispus să tacă. Nimeni cu mintea la locul ei nu ar pricepe cum faci profit de milioane din vânzare de jucători şi rămâi fără om de gol. Şi fără gazon.

La un moment dat limbile încep să articuleze aproape fără voia posesorilor. Aşa se termină poveştile de dragoste. Şi faima noastră de gazde bune. Gazdă, iată alt cuvânt strămoşesc. La vorbe stăm bine. La fapte, mai rău. Şi la iarba pe care o ardem, şi la fântânile pe care le otrăvim. Cine ştie, după cum ne purtăm cu acest pământ poate că noi suntem adevărata populaţie migratoare.