Lectură de vară

Ştiu că nu e simplu. Niciodată nu e. De când suntem mici şi părinţii răi ne interzic să mâncăm prea multă ciocolată pentru că nu e sănătos până când ne facem mari şi jurnalişti răi ne spun să nu credem tot ce vedem pentru că s-ar putea să ne păcălim

A da plăcerea pe adevăr nu e niciodată simplu. Poţi alege să deschizi ochii şi să închizi mintea. E posibil. Măcar o vreme. În orice caz nu strică să ne treacă pe la/pe lângă urechi din când în când adevărul spus din gura celor care au trăit minciuna. Eu, tu sau altul putem fi combătuţi, înjuraţi, anatemizaţi, ni se poate spune că aşa merge treaba, că ar trebui dat liber la dopaj, orice. Că totul e asumat. Da. Dar haideţi să ridicăm un pic covorul.

Până unde ne amuzăm?
De ce asta, acum? Pentru că s-a terminat o Cupă Mondială şi suntem în Turul Franţei. Pentru că am văzut picioruşe care alergau halucinant în prelungirile prelungirilor şi pentru că vedem picioruşe care învârt ameţitor pedalele pe pante grave. Şi pentru că nu demult am văzut din nou dopajul decolând în sportul românesc. „Ne amuzăm până la moarte”, zise Roger Waters. Nici nu ştim cât de la propriu declină unii acest motto al epocii.

Un personaj real
Mărturia îi aparţine lui Tyler Hamilton. Fragmentele sunt extrase dintr-un recent interviu acordat ziarului „L’Equipe”. Hamilton a fost unul dintre locotenenţii lui Lance Armstrong, presupus „moştenitor” al lui. A terminat pe locul 2 în Turul Italiei rulând trei săptămâni cu o fractură în zona umărului. A fost campion olimpic, e singurul american câştigător al „monumentului” Liege-Bastogne-Liege. Şi e cel care a ciripit tot în faţa investigatorului federal Jeff Novitsky. Povestea lui nu e una tristă. E o poveste despre speranţă. Despre închis ochii şi deschis mintea.

„Pastila (de testosteron) era ca un ouşor roşu. L-am înghiţit fără să clipesc. Şi gata. Şi uite-aşa s-a întâmplat. Am păşit de cealaltă parte, în cealaltă lume”.

Totul începe cu părinţii
„A trebuit să mint. N-a fost deloc uşor, dar a trebuit să o fac. Cel mai greu a fost să-mi mint părinţii. A minţi devenise un automatism. În timpul Turului Franţei jurnaliştii m-au chestionat asupra dopajului şi prima reacţie era să mint ca să mă protejez. Când m-am întors acasă la finalul sezonului îmi construisem o faţadă, o mască. O mască de minciuni. A fost îngrozitor… Dar nu puteam să spun adevărul. Dacă începi să spui, spui tot, înţelegeţi… Tot!”.

„Câteodată mă trezeam în toiul nopţii, priveam plafonul şi mă gândeam. Numeam chestia asta „şedinţa comitetului director”. Eram în şedinţă cu mine însumi şi cu adevărul. Cea mai mare frică era că o să fiu prins. De fapt, mi-era mai frică de a fi prins decât aveam dorinţa de a câştiga”.
„Odată ce ţi-ai minţit părinţii totul devine mai simplu. Dacă le-aş fi spus adevărul, mi-ar fi cerut să mă las. Iar jurnaliştii şi fanii m-ar fi întrebat de ce mă las… Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. O explozie enormă”

This is the end. My only friend
„Nu voiam să fiu cel care încalcă omerta. Eram cu adevărat pregătit să-mi duc secretul în mormânt. Doar că înăuntru eram vraişte. Mă distrugeam. M-am gândit chiar să mă sinucid când am fost controlat pozitiv. (…) Când am fost convocat în faţa unui tribunal american în ancheta Lance Armstrong am ştiut că venise momentul. Eram pe marginea prăpastiei: sau săream şi mă zdrobeam, sau spuneam adevărul”.
Nu există mască perfectă, toate sunt roase pe dinăuntru până când putrezesc şi cad. Dacă totuşi îi vedeţi senini şi convingători e pentru că nu mai respiră aer, ci minciună. Dar undeva adânc înăuntru există o nevoie cruntă de a scăpa de această viaţă dublă. Trebuie doar să se ivească ocazia. Şi, constant, ea apare.
Răbdare.