Campioana acestei lumi

Priviţi aceste mulţimi. Priviţi oamenii plutind în al nouălea cer, tineri şi bătrâni, muncitori şi corporatiști, albi sau negri dansând împreună sub un singur nume: Franţa

„Vive la France! Vive la Republique!”, a strigat şugubăţul Pogba, poate în anticiparea primului preşedinte de culoare al acestei ţări. Asta după ce dănţuise pe masa conferinţei de presă lângă care tocmai fusese înecat în fericire Deschamps. Între timp Parisul era inundat de un ocean al feţelor extaziate. Şi a doua steluţă venea să stea la taclale cu prima.

Stop. Derulaţi înapoi trei săptămâni. Franţa-Peru. Franţa-Danemarca. Am trăit aceste meciuri lângă francezi, în baruri oarecare. La intrarea unuia sta scris: „Cei care beau ca să uite sunt rugaţi să achite în avans”. Ar fi trebuit să adauge: „Sevim bere, vin, pastis. Pentru fotbal căutaţi în altă parte”. Să-i fi auzit pe cetăţeni, ce era la gura lor! De voie, de nevoie, aplaudau la final, printre două înjurături. Duminică au defilat cu steaguri. Încercând probabil să uite, de ruşine. Dar fix asta n-ar trebui să facă, şi nici noi. Să nu uităm. Adevărul e că papa Didier ne-a păcălit pe toţi. Ne-a dus pe toţi de nas. Franţa a fost un lup behăind convingător. Franţa i-a jucat lumii fotbalului una dintre cele mai mari farse din istorie. Mi-l imaginez pe Deschamps plecând de la petrecere în creierul nopţii ca să se ascundă într-un colţ şi să râdă cu lacrimi.

Haideţi să lămurim povestea cu jocul urât al Franţei. Aud cum unii se screm să susţină că Franţa merită, că e cea mai bună, bla, bla, dar nu cred o iotă din ceea ce spun. Această Franţa i-a enervat şi i-a confuzat, pe bună dreptate. Când spui Franţa vrei altceva. Vrei un asalt cu pieptul în faţă şi steagul în mână, ca în pictura lui Delacroix. Vrem, ba nu, pretindem fotbal! Dar uităm să ne întrebăm un lucru simplu: îl merităm?

Fotbal era când juca acea Brazilia. Da. Dar în acei ani oamenii se uitau la Pele, Jairzinho, Rivelino şi ascultau Floyd, Led Zep, Purple, Yes. Fumau iarbă ca să scrie poezii nu pentru că aşa e corporate-cool. Pe vremea aceea Olanda, niciodată campionă a lumii, a ajuns o legendă. Pe vremea asta perdanţii merg la lada de gunoi a istoriei. Poate nu Croaţia, caz aparte de ţară mică, ridicată deasupra propriei condiţii, dar amintiţi-vă de Argentina acum 4 ani şi de Franţa acum 2. Deschamps nu a uitat nicio clipă. Doi ani de zile şi-a rumegat frustrarea. Şi şi-a jurat în bărbia proeminentă că nu, niciodată! Deschamps a mirosit perfect aerul timpului: doar câştigătorii au dreptate. Chiar şi aceia care n-au dreptate. Chiar şi aceia care trişează crunt. Sportivii de la Seul, îndopaţi ca gâştele pentru un foie gras olimpic, campionii atâtor epoci şi ai celei de azi, mânjiţi până la os, ba chiar şi Armstrong, rămân statui în sufletele multora. Deschamps n-a trişat. Doar a trădat. A trădat fotbalul care îl trădase.

Bineee…, au zis francezii tot auzind bancuri despre cum au pierdut ei toate războaiele. Bine! Şi uite că pe ăsta nu l-au pierdut. Acum n-o să le scoatem ochii despre cum l-au câştigat, nu? Sau da? În regulă. Franţa a jucat urât, anost, cinic, la greşeala adversarului. Haideţi să vedem. În primul rând, când juca Italia aşa era ok, era o mare filozofie. Nemţii, la fel, când puneau pe teren un joc structurat care felia adversarul, dar nu aprindea spectacolul erau de asemenea lăudaţi. Făceau fotbal după cum fac maşini, precis, exact, fără rest, fără suflet. Plecăciune! Francezii de ce nu au voie? Sau poate nu ne convine că n-au mai repetat proverbul „au jucat ca niciodată şi-au pierdut ca întotdeauna”? Ei, uite că s-au gândit la altceva de data asta. Dar la ce?

O echipă defensivă, ziceţi? Această echipă a înscris în fazele eliminatorii 11 goluri, adică aproape 3 goluri pe meci. Ce fel de echipă defensivă e asta? O să spuneţi că au făcut-o din penaltyuri, autogoluri şi faze fixe. Ok. Dar de ce a ajuns Mandzukic să îşi trimită mingea în vinclu, de ce i-au tremurat mănuşile lui Muslera, de ce Perisic pune mâna pe minge în careu, de ce e tăvălit Mbappe? Nu cumva şi pentru că această echipă a pus pe nesimţite în faţa adversarilor un val de teroare fotbalistică, inoculându-le teama că în orice moment li se poate întâmpla orice, uite aşa, din nimic? Şi atunci, tremuri, greşeşti, gafezi. Şi aici ajungem la miezul întregii poveşti. Aici ajungem la Deschamps. Şi la lovitura lui.

În fotbal echipele tehnice, cu fotbalişti de clasă, cu o masă critică de valoare şi experienţă stăpânesc jocul. Au mingea, au iniţiativa. Echipele mai mici, mai „verzi”, cu mai puţină clasă individuală suportă jocul. Se apără şi contraatacă aşa cum pot. În general, suferă un infern de 90 de minute în care cel mult speră să-şi „păcălească” adversarul mai bun. Franţa, şi aici e găselniţa, a pus pe teren o echipă repliată asupra ei însăşi în condiţiile unor jucători cu mare valoare, care au refuzat să joace de la egal la egal sau superior adversarilor, chiar dacă ar fi putut. Dar n-a fost mai puţin periculoasă decât o echipă de posesie, care ţine mingea mereu aproape de careul advers. Dimpotrivă. Franţa a fost o ţestoasă din care ţâşneau la intervale regulate şerpi. În timp ce oponenţii îşi rupeau dinţii în carapace erau muşcaţi fulgerător şi apoi mureau încet, sufocaţi. Când oameni ca Griezmann, Pogba sau Giroud se apără ca Umtiti, Varane sau Kante, iar apoi atacă precum Griezmann, Pogba şi Giroud, e greu. Adăugaţi-l şi pe dracul gol de Mbappe şi rezolvaţi, dacă puteţi, această integrală curbilinie! Într-un fel, Deschamps a inventat un altfel de fotbal total. A şi riscat mult pentru că dacă nu îi ieşea trebuia să plece în oprobiul public. A diminuat însă riscul strângând toate şuruburile până la durere. Aşa a făcut cea mai echipă dintre toate echipele. A pus nişte milionari să sape şi să însămânţeze până când, privind de sus, au văzut că a ieşit o grădină plină de minunate petale multicolore şi spini lungi. Vi se pare urât aşa ceva? Dacă da, v-aţi greşit epoca.

Franţa este campioana acestei lumi. O lume fără milă pentru învinşi. Vreţi una mai bună? Spor la treabă!