Invizibilii

La o Cupă Mondială, care pare acum un fel de Mondial de tineret, sar în ochi şi în vorbe oamenii cu golul, cu sprintul, cu driblingul, cu muşchiul, freza şi tatuajul. E timpul şi pentru ceilalţi, fără de care primii ar rămâne bieţi saltimbanci

Mbappe, Hazard, Kane. Nu mai sunt mulţi rămaşi. E o mare doză de noroc în drumul lor. Dar şi de justiţie. Au plecat acasă mai toţi tatuaţii, toţi încrezuţii, toţi reclamangii şi lăcrămanţii. Orizontul s-a mai limpezit un pic fără Messi şi privirea lui pierdută, fără Ronaldo rătăcit într-un loc în care nu e el piua întâi, fără Neymar rostogolindu-se, cu mâna la picior, înapoi către vreun nou contract care face sondele qatariene să bată recordul mondial de foraj, fără ruşii care alergau în prelungirile prelungirilor de parcă sângele lor tocmai dăduse de un aer nou, fără spaniolii blocaţi în războaiele lor interne care îi vor interna la nebuni curând, fără suedezii cu tot atâtea culori precum o colibă pierdută în pădurile din Lappland, fără elveţienii care după ce au terminat răfuiala cu sârbii au terminat şi cu fotbalul ori fără urugayenii care atunci când l-au pierdut pe Cavani şi-au pierdut toţi dinţii – cu toate scuzele pentru Suarez. Am rămas, ce să vezi!, cu cine? Cu nişte cetăţeni normali. Cât de trăsnită e faza asta?! Cantitatea de michelangelisme de carpetă pe centimetru pătrat de piele a scăzut dramatic. Avem de acum nişte băieţi care, în bună parte, atunci când ies de pe teren nu se întâlnesc cu neantul dacă nu-i preia vreo siliconată sau vreun ţuţăr care să îi arunce în club. Uite Kane. Cât ar părea de absurd, are aceeaşi prietenă ca în liceu, întâlnită în şcoala primară, şi locuieşte la câteva case de locul în care s-a născut. Ce nebun excentric!

Unde l-or fi găsit?

Se poate şi mai rău. Vă propun să privim un invizibil. N’Golo Kante. Aveam o bănuială că omul e de pe altă planetă. Un articol-portret în „L’Equipe” a adus confirmarea. Judecaţi-l după spusele unui fost coechipieri şi ale unui antrenor: „Tipi ok se mai găsesc prin vestiare, dar el are ceva inexplicabil care îl face special. Ştii că nu e fals. E un tip profund bun”; „Pe N’Golo îl interesează ceea ce este el ca om, nu ceea ce ar putea părea că e. N-o să-l vedeţi niciodată cu bijuterii, meşe colorate, maşini bengoase. Astăzi, ceea ce primează în fotbal e o anumită dorinţă de a părea. Kante nu are nicio treabă cu toate ăstea. Pentru el gloria nu trece prin fotbal”. Când şi-a vizitat foştii colegii de la Leicester s-a cazat într-un hotel ale cărui preţuri pleacă de la echivalentul a 45 euro pe noapte. Când vine la antrenament, îmbrăcămintea lui e treningul. Acest om cuminte s-a construit, în răspărul clişeelor, în interiorul credinţei musulmane care i-a inspirat o viaţă simplă. Kante e un extraterestru, dar nu în sensul acelora care ne umplu ochii cu minunate execuţii şi insuportabile golănii. În declaraţia lui tăcută, fotbalul şi avantajele lui faraonice nu sunt scuza pentru a fi altfel. Dar avem receptori pentru asemenea mesaje subliminale când vulturii prinşi pe cefe ne ciugulesc minţile?

Să mai facem şi altfel?

Kante e primul în clasamentul combinat al recuperărilor şi al intercepţiilor în Rusia. Misiunea lui este aceea a unui controlor de trafic aerian fără computere. Dacă greşeşte, echipa lui se prăbuşeşte, aşa cum a fost la golul lui Di Maria. Prin poziţia lui, fotbalistică şi morală, acest ultimul din clasă în ordinea înălţimii e unul dintre liderii unei lumii ascunse, din care mai face parte şi Modrici, de exemplu. O lume căreia noi i-l putem da pe Răzvan Marin. Un spaţiu al oamenilor cu care te poţi identifica prin felul lor simplu şi firesc de a fi şi prin valorile pe care le impun. La ce e fotbalul azi, e nevoie disperată de asemenea figuri. La noi, nu mai spun. Reuşita, deocamdată parţială, a carierei jucătorului de la Standard e o mană cerească pentru a mai estompa modelul fiţelor tatuate. Fotbalul nostru a coborât în infernuri şi pentru că a pierdut, de la conducătorii şi patronii lui începând, orice urmă de drum sănătos. Nu că fotbaliştii s-au pictat şi vopsit în dorinţa evidentă de „a părea”, de a fi ceea ce nu sunt, dar mai mult, ei înşişi au devenit tatuaje şi meşe ale patronilor. Un fel de obiecte de uz limitat pentru obiective fără relevanţă. De la Răzvan Marin, după modelul unui N’Golo Kante, poate începe o altă „naţională” în care mintea riguroasă să primeze în faţa gleznei mofturoase. Deja aud smiorcăieli: şi cine o să mai dea gol? Întrebarea e proastă. Golurile – nu golul, ăla la „dă, Doamne!” – stau la capătul unui traseu lung care începe cu o pasă corectă şi o inimă tare. Cine le are.