Albastru, alb/negru, roşu

E gluma Mondialului. „Franţa e ultima echipă africană rămasă în cursă”.

Bună de tot! A mai fost una tare, înainte să înceapă balul. Poza naţionalei din ’82 lângă cea a echipei de astăzi. Comentariul: „Efectele încălzirii globale”. Nivelul bronzului, evident. Să te tăvăleşti, nu alta! Suntem maximi la glume de-astea, ne-am antrenat patruzeci şi ceva de ani de măreţe împliniri. La băşcălie, campioni. Cei mai buni din lume. Mai ales pe ăia cu glumiţele lor de doi franci despre Halep ne place să îi luăm peste picior. Simţim aşa, ca o eliberare. Mamă, ce le-am tras-o! Deşi faza cu echipa africană e mai mult decât o glumă. E o treabă în care credem profund. În primul rând ideea din substrat e că Franţa a fost invadată de barbari, de cei din naţiunile pe care cu drag le numim „bananiere”, care au ajuns să se substituie francezilor adevăraţi. De unde răsare a doua poveste, anume că francezii sunt slabi, moi, nişte papă lapte pe care „nepoţii” din fostele colonii îi încalecă azi, confiscându-le până şi naţionala de fotbal. Normal, e doar ţara care a fost invadată în doi timpi şi trei mişcări de nemţi în ’40. Ce te poţi aştepta de la tipii ăia? De tot rîsul, zău!

Putem continua aşa la nesfârşit. Ne putem distra de dimineaţa până seara, putem fi simpatici fără încetare, la chestii d-astea n-avem egali. Între timp, Franţa defilează cu „africanii” lor pe care în subtext îi dispreţuim, mândrii de albeţea noastră care ne-a adus perptuu mari victorii. Apropo de asta, dar evident fără vreo importanţă, Mbappe s-a născut la Bondy, în Seine-Saint-Denis, N’Golo Kante a deschis ochii la Paris, binecunoscută urbe senegaleză, iar Pogba a venit pe lume la Lagny-sur-Marne, care trebuie că e plasat undeva între Kinshasa şi Brazzaville, unde altundeva?! Dar, ce să vezi, cu carnea asta de tun de bancuri Franţa devine, pentru mulţi, favorita Cupei Mondiale.

Cum naiba? Şi mai e un „de ce?”. De ce Franţa asta „africană” e printre echipele cu cele mai puţine coafuri creţe, tatuaje, fiţe şi alte ingrediente ale succesului planetar? Cum de tipii ăştia care ne întunecă ecranul şi minţile noastre luminate au arătat o disciplină remarcabilă şi o inapetenţă pentru scandal, spre deosebire de alte naţionale de alte culori mai plăcute ochiului nostru delicat? Că, să fim sinceri, asta e în capul nostru: asemenea indivizi ar trebui să fie neguvernabili, complet abulici, fără spirit şi simţ patriotic. Că asta spun în pivniţele lor glumele noastre medaliate cu aur.

Sau poate că ar trebui să vedem altceva. Ar trebui să vedem că fiii, nepoţii sau strănepoţii unor imigranţi au reuşit mai bine decât multe produse tipice al pământului francez tocmai pentru că în această ţară ai această şansa să devii cineva indiferent cine eşti, ce culoare sau ce religie ai. Mai ales dacă ai foame de a deveni mai mult decât datul iniţial al unei vieţi în suburbii. Poate că ţara aceea de care facem mişto întruna e capabilă să îndrume către bine şi succes orice cetăţean, poate fi tată şi mamă pentru cei care vor să apuce pe drumului sportului şi care nu au enormul privilegiu de a rămâne orfani ai performanţei ca pe la noi, într-o ţară condusă de români adevăraţi. Să nu renunţăm la bancuri, la umor, asta ne-ar mai lipsi!, dar ce-ar fi să dăm prioritate poveştilor frumoase, indiferent de epiderma lor? Să mai învăţăm câte una, alta. Stând aşa, de dimineaţă până seara cu gura până la urechi, s-ar putea să ne treacă prin faţa nasului TGV-uri de idei bune şi nici să nu le mirosim. Sigur, în cazul că ne-ar păsa de aşa ceva.