Linşaţi-l pe Rubiales!

În alte vremuri ar fi fost jupit, dezmembrat şi ce mai rămânea din el atârnat deasupra porţii de intrare în cetate, ca să servească de exemplu

Discursul lui Akinfeev imediat după ce ariciul rus a păcălit vulpea fără dinţi spaniolă a semănat cu acela al bravilor noştri sportivi ante ’89. Frisoane. Dar nu e vreme pentru asta. E timpul răfuielilor. Un nume, unul singur, luminează minţile întunecate de supărare: cel al lui Rubiales, nefericitul şef al federaţiei spaniole.

Din cauza lui, nu a lui Koke, a lui Aspas, De Gea sau a peştelui pe uscat numit Diega Costa a fost eliminată Spania.

Crima lui e aceea de a fi pedepsit lipsa de obraz. În lumea de azi, în care o victorie furată (vezi canonizarea mâinii lui Maradona) e mai presus de o înfrângere cu demnitate, gestul lui, fără îndoială impulsiv, dar nu mai puţin corect moral, de a-l da afară pe Lopetegui la două zile de primul meci de la Mondial e asimilat unei trădări naţionale.

Ce ar fi trebuit, de fapt, să facă? Simplu: să înghită găluşca fierbinte a păcălelii pe care i-o trăsese selecţionerul. Acesta negociase şi semnase în secret cu Real Madrid în acelaşi timp în care confirmase că va continua la naţionala iberică.

Rubiales trebuia să fie băiat bun şi să se plece în faţa celor mai şmecheri, pentru că şmecheriile îţi câştigă meciuri şi admiraţia unei planete. A simula cu succes un fault în careu, a da un cot în gură fără să te vadă arbitrul şi a-ţi minţi fără ruşine un angajator care are perfectă încredere în tine sunt lucruri care te ridică în ochii oamenilor.

De aceea acum Rubiales este, mai ales pe aici, pe meleagurile noastre, vinovat de crimă împotriva poporului. De fapt, lucrurile stau fix pe dos. Dacă această Spanie fără sare şi piper, măcinând în golul celor 1141 de pase dintre care 1100 fără rost, rămâne cu ceva, acel ceva e onoarea. Tatuaţi asta!

Reîntors la Madrid, Lopetegui a înfiorat prin cinism şi prefăcătorie. S-a folosit de moartea unui părinte pentru a compara acel moment tragic cu cel al proaspetei sale demiteri. A plâns. Sala conferinţei de presă a lăcrimat alături de el. Contractul construit în întuneric în timp ce el, selecţionerul, chipurile, trebuia să fie concentrat pe pregătirea Cupei Mondiale, a hohotit.

Au dat apă la şoareci până şi personajele groteşti din „Grădina plăcerilor” în penumbra sălii din Prado. A fost aşa ceva!… De fapt, Lopetegui tocmai propusese patetic aruncarea în insignifianţă a propriei ţări, prin lăsarea în ofsaid a naţionalei pe care o antrena. Pentru că din acel moment Spania ar fi ajuns o cârpă pe care oricine o putea trata ca pe o maşină de împrumut: ţi se arată ceva mai bun, o laşi în drum.

E posibil, deşi nu sigur, ca La Roja să funcţioneze mai bine cu isteţul Lopetegui decât cu plictisitorul Hierro. Schimbări mai rapide, modificări de structură, de dinamică. Deşi, să fim sinceri, jocul Spaniei, soporific, era opera lui, nu a altcuiva.

Ar fi putut câştiga titlul cu o astfel de echipă bătrână în exprimare? Puţin probabil. E cert însă că naţionala Spaniei ar fi fost marcată pe veci de lipsa de respect arătată de cel care ar fi trebuit să-i fie adevăratul prinţ.

Acţionând brutal, umoral poate, Rubiales a salvat-o măcar de această ruşine. Cupe Mondiale vor mai fi. Dar onoarea e ca fecioria. Odată pierdută, o poţi recupera doar dacă descoperi vreo maşină a timpului.