Lupta cu focul

„Victorie a muncii, a combativităţii şi a perseverenţei. Valori care nu sunt îndeajuns promovate în raport cu talentul, şi este o enormă eroare. Adevăratul talent, ăsta e!” (Patrick Mouratoglu)

E fetiţa întregii planete. Chris Evert termină comentariul finalei cu lacrimi în ochi. Kim Clijsters e fericită ca şi cum ar fi câştigat copilul ei. Justine Henin, în ziua meciului cel mare, la interviul din L’Equipe, aduce a bunică aranjând nepoatei fustiţa înaintea primei zile de şcoală. Navratilova chiar o citează pe bunica ei: „Răbdarea aduce trandafiri”. Un nod în gât. Probabil că niciodată o victorie n-a fost năşită de atâtea Grand Slam-uri. O fată, un trofeu şi în faţă o galerie întreagă de legende, o vitrină cât două etaje, plină de cupe, o aplaudă. Ce se întâmplă? S-a născut o stea?

Nu. A ieşit din găoace un om autentic. Pentru că suntem o mulţime alienată de singurătăţi trăind una lângă cealaltă, balansând între o depresie şi ultimul model de telefon inteligent, pentru că stăm cu ochii într-un dreptunghi şi cu sufletul pe o canapea tânjim după ceva adevărat, ceva real. Noi, cei din Vestul decadent. E ca atunci când, plecat dintre betoane şi silicoane, ajungi pe o pajişte şi vezi în zare un munte cu un vârf de zăpadă. S-ar putea să plângi. Şi chiar o faci.

„Halep place graţie dedicaţiei răvăşitoare pentru tenis – în toate, chiar şi în relaţia complicată cu demonii interiori cu care s-a luptat adesea şi pe care a încercat să-i înţeleagă şi chiar să-i îmblânzească. Halep este all in, şi de aceea ne este adesea atât de greu să fim martorii chinurilor ei”, scria un contributor pe tennis.com. Iată fenomenul: o sumă impresionantă de persoane de pretutindeni empatizează cu acest om pentru că, într-un fel natural, Simona este toată în lume, ea arată lumii tot ceea ce este, tot răul, tot binele, toată lupta şi tot focul, toate sunt fără perdea pentru toţi. Halep nu ştie să mintă. Nu are „tactică”. E toată acolo. De aceea oamenii vibrează la ceea ce i se întâmplă. Oamenii importanţi şi oamenii-oameni. Într-o lojă a finalei, după primul set de coşmar, o americancă a pus mâna pe braţul ambasadorului nostru la Paris şi i-a spus: „Stai liniştit, o să fie bine, Halep va câştiga”. Şi Halep juca împotriva unei americance!

E un fapt uluitor: „Micuţa”, cum au numit-o jurnaliştii francezi, a îmblânzit balauri. Vizibili şi invizibili. Pentru că nu a vrut să fie altceva decât ceea ce e, şi a vrut să fie fără rest. A luptat cu focul şi nu l-a învins, pentru că, aşa cum spune ea însăşi, acest foc nu poate fi învins. Vulcanul care erupea în trecut e ea însăşi. Dar a făcut cu el ceea ce spunea Darren în toamnă că trebuie să facă: l-a trimis de partea cealaltă a fileului. Aşa că Halep e ca un minimuzeu cu intrare liberă al devenirii unui om obişnuit. Halep e scara dintre noi şi nori, pentru că are un capăt aici, jos, şi celălalt în locul de unde se vede curbura Pământului.

Trăim, azi, istoria. Din fericire, nu cea cu majusculă. Cealaltă, simplă, care face aluatul lumii. Simona Halep nu e un om providenţial. E doar, cu încăpăţânare, un om. Iar faptul că asta ne inundă interior ar trebui să ne facă, după ce vor trece toate efuziunile şi tămâierile, să ne retragem într-un colţ şi să ne gândim un pic la ceea ce suntem.