Hangar 18

Şi dacă victoria cea mare a lui Halep nu ar fi un Turneu de Mare Şlem?

„Sălbăticie” e un termen prea sălbatic pentru oricare dreptunghi de pământ din Paris. În fine, oricare din interiorul Perifericului, inelul de autostradă care înconjoară Oraşul Luminilor.

De aceea autorul acestei caracterizări a terenului pe care a fost trimisă să joace Halep la RG în turul 3, o arenă secundară, şi-a şters comentariul (totuşi, atât de incorect politic să fi fost încât să îl trimită la pubela electronică? Bon Dieu!).

Dar senzaţia se şterge mai greu. Şi se accentuează odată cu explicaţiile oficiale. Monsieur Remy, arbitrul principal, a recunoscut că terenul 18 e unul secundar, dar, s-a grăbit să adauge, e „unul important”.
Te uiţi în stânga. Te uiţi în dreapta. Să vezi dacă nu e vreun fazan pe lângă tine. „Mai ales că e unul nou”.

Şi pentru că trebuia promovat de cineva s-au uitat ei mai în fundul clasei şi au găsit-o pe Halep. A, pardon, Halep e în prima bancă… Deci cine şterge tabla, copii? Premianţii, tocilarii. Şmecherii le pun ciungă în păr.

Monsieur Remy a recunoscut că pe Nadal nu-l va trimite niciodată acolo. Nu e vorba despre numărul 1. E despre cine e numărul 1. Iată marele meci al carierei Simonei. Să ajungă într-o zi ca dom’ profesor Remy să n-o mai pună elev de serviciu. Sau dacă o face, să-l trimită ea la plimbare. Pe Periferique.

Înţelegem că atunci când se aleg pedepsiţii pentru terenurile secundare şi terţiare se iau în calcul nişte criterii. Să vedem dacă se potrivesc Simonei. Rezultatele. Bifat. Cerinţele televiziunilor care transmit competiţia. Amânăm bifatul. Interesul publicului. Bifat, e plin de români. Dorinţa jucătorilor. Bine, lăsaţi…

Dorinţa federaţiei franceze. Ăsta e, aşa, un factor abscons. Să revenim. Halep e doar o jucătoare de tenis. Greşit. Ar trebui să fie un personaj. Nu e, dar se străduieşte. Participă la evenimente mondene, de binefacere, se mai dedă la glumiţe şi la filmări „people”. Se străduieşte.

Nu îndeajuns, după organizatorii de la RG. De exemplu, nu vociferează destul. Nu rupe scaunul arbitrului. Nu face comentarii scandaloase. Nu-şi dă ochii peste cap. Şi când se enervează, se enervează pe ea însăşi. Plictisitor. Terenul 18, în pas alergător!

Până şi victoria asta simplă asupra lui Mertens nu a adăugat niciun ochi la tricotajul legendei sale. Dintr-un anumit punct de vedere, Halep nu s-a născut încă. Povestea ei cu echipamentul no name, cea mai vandabilă de până acum, cu care ar fi trebuit să empatizeze orice amator de tenis de pe glob, nu a decolat.

N-ar fi trebuit poate să o ajute cineva să-şi ia zborul? Despre Bouchard, care nu mai există demult, se vorbeşte încă. Despre Halep unii par a vorbi din obligaţie. Halep pătimeşte de moda Năstase, cel care a scos tenisul din cochilie şi l-a împrăştiat printre oameni. Ea fiind un anti-Năstase, îşi face treaba ca orice muncitor onest din lumea asta. Numai că toţi ceilalţi muncitori oneşti n-au chef de încă unul. Au poftă să vadă mersul pe poante al Şarapovei. Sau costumul de extraterestru al Serenei.

Sigur, din demersul Simonei, proletariatul ar putea să înţeleagă că oricine poate reuşi, nu trebuie să aibă ochi albaştri sau inimă de taur. Dar realitatea rămâne, încăpăţânată. Halep pare din alte vremuri. O furnică soldat. Va cumpăra, până la urmă, planeta călătoria iniţiatică a unui om obişnuit?