Da-n Petrescu să credem?
Piţurcă zice despre Dan P. şi Gică H. că au probleme cu „IBM”-ul. Necazuri la etajul superior. A fi antrenor de succes aici pare a fi devenit un soi de boală

Cel mai bun antrenor din România, statut certificat de titlul proaspăt cucerit, spune într-un intreviu la Digi că e de ajuns ca arbitrii să fie corecţi pentru ca el să nu mai protesteze. Să simtă el că nu trag într-o direcţie.
Bine, nici aşa n-ar garanta, recunoaşte, că s-ar putea abţine. Dar cică ar fi o şansă. Mică. Şi o mică problemă. Adevărul după Dan Petrescu. Singurul adevăr. Adevărul universal al dictatorilor, al puterilor absolute, acelea care pot trimite la rug pe oricine afirmă erezia unui Pământ rotund. Adevărul e că Pământul e plat. Ca un teren de fotbal. Doar mingea e rotundă.
De fapt e în colţuri când e la noi şi perfect sferică atunci când e la adversar. Iar soarele arde mai tare pe partea noastră, în careul lor iarba e mai rea, vântul ne suflă împotrivă. Şi e eclipsă doar în jumătatea lor de teren, e beznă, arbitrii ăştia sunt nebuni, nu văd ce văd şi eu?! E sfârşitul lumii. Gata, nicio şansă. Omorâţi-i pe toţi! Praf şi pulbere să rămână în urmă!
Putem să râdem sau să ne speriem, dar aşa merg lucrurile. Aşa se iau titlurile, cică. Cu tunete şi fulgere. Cu un adevăr care ne aruncă în bezna Evului Mediu, dar care lumineză cărarea spre succes.
Câteva precepte care construiesc adevărul antrenorului absolut: toţi sunt împotriva mea, arbitrii trag mereu cu adversarii, nu mi se dă un capăt de aţă, încă din primul minut îmi fură un aut (de aceea înnebunesc), toate echipele joacă mai moale cu principala mea adversară. Întrebarea e: crede el în toate astea? Da. Şi nu. Dacă îl scoţi din joc, ar râde de asemenea năzbâtii. Dar înăuntrul lui toate sunt la fel de reale precum le e Moş Crăciun copiilor de 4 ani.
Fără ele nu ar putea exista, nu ar putea performa. Fără această lume rea, construită special pentru a-l faulta, antrenorul absolut ar fi redus la starea de legumă. Ar trebui hrănit cu linguriţa, de preferinţă alimente moi. Există la capătul acestui demers halucinant o explicaţie absolută: acest fel de antrenor se percepe ca un demiurg, o entitate care construieşte lumi de la zero.
Prin definiţie unui astfel de dumnezeu nu i se poate opune nimic. E singur în univers. Nu există critici. Nu există decizii contrare. Nu poate fi decât un singur învingător. De aceea când din universurile paralele apar tot felul de extratereştri care nu pricep că nu au ce căuta în lumea lui se declanşează războiul sfârşitului lumii. Noroc că mereu înving cei buni.
Cei adevăraţi, nu Dan Petrescu e un eveniment bun în campionatul nostru. Nu ştiu dacă va rămâne şi nu ştiu dacă felul acesta de a fi poate avea succes de două ori la rând. Până acum nu a avut. Dar partea de (re)ţinut e nevoia lui atomică de succes. Focul lui, hilariant şi enervant în reprezentări, e un far în întunericul fotbalului de chenzină şi lichidare.