Protocoalele Înţelepţilor Balonului

Duminică, FCSB şi CFR au ratat, braţ la braţ, titlul. Titlul de glorie

Dacă bătea, echipa din Bucureşti era practic campioană, 5 puncte de recuperat în trei etape ar fi echivalat cu urcat Everestul în trei zile. Dacă echipa din Cluj câştiga, atunci fie şi dacă n-ar fi luat până la urmă trofeul s-ar fi putut împăuna cu titlul de campioană morală, ca unică învingătoare într-un meci direct. Bine, dar fotbalul?, veţi întreba. Lăsaţi naibii fotbalul, cui îi pasă de el!? Aici vorbim despre lucruri serioase. Vorbim despre CV-uri. Am auzit în ultima vreme despre cât de bine ar da titlul la foaia aia de parcurs profesional încât mi s-a părut că asist la un concurs de angajare corporatist.

Accesoriul
Fotbalul, în cazul ăsta, a ajuns un accesoriu pe care îl porţi doar dacă se potriveşte la subiectele de conversaţie din meeting-ul de după lunch break. Fotbalul ăsta e despre nişte domni în costum cu cravată subţire sau elastic prea larg la brăcinari care se întâlnesc într-o cameră de la la etajul 101 pentru a încerca să se păcălească în date contractuale ascunse în anexe. Se privesc în ochi ore în şir până unul clipeşte. Noi, ceilalţi, stăm la geamuri încercând să surprindem, atârnaţi deasupra vidului de conţinut, subtilitatea unui joc de copii care a devenit insuportabil de solemn. Fotbalul de titlu e la noi precum o Săptămână Mare fără Paşti. Ne biciuim în aşteptarea a ceea ce nu va veni.

Leapşa pe ouate
Destinul râde. Abia aşteptăm să o facem şi noi. Pentru că în acest joc de fraierit adversarul cineva se va păcăli grav. Aceşti regi ai iniţialelor care au pierdut reprezentarea cuvintelor (FCSB nu se mai descompune în substantive, CFR are tot atâtea în comun cu căile ferate cât are cu rachetele spaţiale) s-au blocat în Ziua Cârtiţei. Adică retrăiesc acelaşi meci la infinit. 1-1, 1-1, 1-1, 1-1. Un soi de macrameu de o monotonie ucigătoare. De fiecare dată aceeaşi echipă înscrie prima. De fiecare dată cealaltă echipă egalează. De fiecare dată în repriza a doua. De fiecare dată din ce în ce mai aproape de final. V-am spus, se aude un hohot. De o sută de ori dacă ar juca probabil că n-ar înţelege.

Au inventat fotbalul de birou
Nu rişti nimic. Pasezi la nesfârşit aceleaşi hârtii de la un desk la altul până când, sub greutatea uniformităţii ucigătoare, împuşti cumva o avansare. Dan Petrescu a dus la nivel de artă acest nou sport. Surpriza a fost Dică. Şi-o fi zis că e sătul să atace, să o încaseze şi apoi să joace fotbal cu securea deasupra capului. Las’ că ştim şi noi să omorâm meciul! Dar, ca în filmul cu Bill Murray, soluţia nu e negarea negaţiei. E afirmaţia. Fotbalul e afirmaţie. E viaţă. Iar viaţa e risc. Pentru că – secret de doi bani – riscul e viaţă. Dar fotbaliştii noştri care trăiesc sub blestemul titlului au ajuns să schimbe proverbele strămoşeşti. Cine riscă nu câştigă. Încercarea moarte are. Şi uite aşa cine va rata titlul se va lăuda cu opusul sensului jocului: n-a pierdut în luptă dreaptă, în meci direct. Corect. Poate pentru că nici nu l-a jucat vreodată.

Fericirea pe persoană fizică
Helmuth Duckadam a spus în noaptea groasă de după meci că 30.000 de fani fecesebişti au plecat fericiţi acasă. În fine, el a zis stelişti. Dacă o astfel de reprezentaţie poate provoca fericire înseamnă că suntem mai aproape de neantul simţurilor decât credeam. E ca şi cum te-ai uita la un tablou fără valoare extaziindu-te că rama nu e crăpată. Dar Helmuth a explicat repede. Nu erau fericiţi pentru joc (nu aveau cum, că nu a fost), ci pentru punctul câștigat. Ei, da, iată coşmarul existenţei milioanelor de sponsori de dragul ochilor cărora se investesc zeci de milioane de euro anual în Liga 1: punctele puse în joc! Sumumul creaţiei fotbalistice. Arta supremă.

Iertaţi-mă, dar e de căscat! Căci, iată, există un contract ferm: unii trebuie să plătească, ceilalţi trebuie să furnizeze fotbal. Nu trei puncte. Fotbal. Cele trei puncte sunt treaba lor. Fotbalul e treaba tuturor. Într-o bună zi, unii s-ar putea sătura să se tot întâlnească hoţul cu prostul. Poate că nu e mâine. Dar când o fi, să scoatem de la naftalină şi seara de duminică, în care am adormit fără vise. Pintilii, acest Gandalf al fotbalului, a lovit cu toiagul în capul tuturor: „Nu merităm titlul! Nici noi, nici ei!”. În fine, un strop de speranţă.

Trei puncte? În faţa unor astfel de prestaţii e cazul de:
…