United Artists
Există un motiv pentru care actualele alegeri de la FRF au alura unui război în care nu se iau prizonieri

E un război „de anihilare” a adversarului. O revizitare a celor mai joase momente ale istoriei noastre, sub lozinca atotstivuitoare: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Burleanu le stă în gât multora nu doar pentru ceea ce e, ci mai ales pentru ceea ce nu e. Burleanu nu a fost fotbalist. Asta mai treacă, meargă. Burleanu e „activist”. Deja grav. Burleanu e „securist”. De neiertat. Dar, dincolo de toate, Burleanu nu e din „gaşcă”, aşa cum s-a exprimat Ionuţ Lupescu. Or, asta e crucea lui definitivă şi irevocabilă. Condamnare pe viaţă.
Absolutismul acesta poate părea absurd unora, dar în lumea fotbalului e perfect normal. Pentru că oameni aceştia nu sunt ai unei Generaţii de Aur. Ei sunt ai Generaţiei de Front. Au făcut un soi de război împreună. Un război mondial. S-au bătut cu lumea largă. Şi au ajuns departe, mai departe decât oricare altă generaţie. Ei sunt paşoptiştii fotbalului. Alături de ei, totul, fără ei, nimic, cum ar fi zis Castro.
Aceşti oameni s-au creat prin foc şi lacrimi. Au stat unul lângă celălalt, ca un zid. Au fost o Românie pe care am visat-o mulţi. Ei au fost tot ce am avut mai bun venind dinspre nimic. Anul zero. De aceea ei sunt ca un Mandela, De Gaulle sau Mugabe. Stau pe un vârf de pe care nu se mai coboară. Na, bate-te cu ei!
Dar nu despre ei voiam să zic. Îi folosesc doar ca exemplu. Acum e despre altă generaţie. Cea de la U19 are o prospeţime care aminteşte de ceilalţi. Are entuziasm, are tupeu, are fotbal. Are parcă alt destin, pare că a depăşit tranşeea antitanc dintre cele două orânduiri în care mulţi au sfârşit cu gâtul şi visurile frânte.
Înainte de meciul decisiv cu Ucraina, RO19 mai are nevoie de un singur lucru: de credinţa că nimic rău nu i se poate întâmpla. Aceşti tipi trebuie să nu moştenească nimic din defetismul nostru cronic, aşa cum trupa din anii ’90, în total contrast cu lumea prăbuşită care o năştea, nu avea niciun complex, faţă de nimeni. „Ce, bă, ăştia sunt mai buni ca noi!?”, părea că spun la fiecare preluare, dribling sau şut. Această credinţă transportată în ei până în ziua de azi, pe care o cred passe-partout pentru orice, i-a făcut bloc. Şi acest bloc a mers până la capătul lumii cunoscute.
Acum adolescenţii ăştia cu freze năstruşnice sunt precum „cangurii” care, la deschiderea anilor ’80, au tras sirena unor alte vremuri. Nimic rău nu li se poate întâmpla. Nici măcar o înfrângere. Ar fi doar un accident de parcurs. Să terminăm cu nevoia de a da lovituri, de „acum ori niciodată”!
Stăm cu sufletul la gură, nimeni nu îndrăzneşte să se gândească la ce ar fi dacă s-ar rata calificarea. Iată singurul pericol. Corăbiile gata de a fi sabordate. Ei bine, aşa s-ar putea pierde această trupă de artişti. Dacă ar crede că viaţa e o singură reprezentaţie. Nu e! Viaţa lor acum e să-şi construiască o viaţă împreună. Pot fi învinşi. Dar nu se pot lăsa înfrânţi. De alţii sau de noi.