Părăsind Pământul

Pentru omul obişnuit, nespecialist, nedăruit, ne-nimic, Federer e omul pe care îl îmbrăţişezi ca să zbori

O umbră imensă se aşterne asupra lumii, şi nu doar asupra lumii tenisului, deşi e doar umbra unui om, nimic mai mult, nimic mai puţin. Nu e un monstru, nu e un robot, nu e un zeppelin umflat cu substanţe inflamabile. E un tip care pluteşte, nu scrâşneşte. Scriu umil despre el, ca o furnică sub un copac care îşi pierde ultimele frunze în cer, pricepând că nu mă pricep nici a mia parte din cât o pot face Radu Cosaşu, Cristian Geambaşu, Luminiţa Paul sau Cristian Tudor Popescu.

Dar revendic şi eu, ca milioane de alte chipuri în mulţime, dreptul democratic de a mă minuna, speria, emoţiona de acest personaj aproape biblic. Din carne şi oase, dar acţionat de un har care te face să iubeşti aerul de pe lângă el. Federer e o fabuloasă poveste cu tâlc pe două picioare într-un spaţiu robocopian. Federer e omul care înfige senin lancea în toţi balaurii. Inclusiv în cel al prostiei.

Marc Rosset, fostul jucător şi ex-căpitan al echipei Elveţiei, l-a întrebat în momentul victoriei în Cupa Davis, acum patru ani, după cum mărturiseşte în L’Equipe, dacă nu îl calcă pe bătături (expresia în franceză e mult mai frustă) presa care îi cântă prohodul. Ştiţi ce a răspuns? Nu, domnilor fotbalişti, nu a spus că abia aşteaptă să le dea peste nas jurnaliştilor. A spus aşa: „Au scris atâtea lucruri bune despre mine în trecut încât nu-i nicio problemă că nu o mai fac acum”. Şi a adăugat: „Uite, pentru că am câştigat, în seara asta mă duc să-mi fac un mic fondue acasă cu soţia şi copiii”. Rosset era să cadă în fund. Păi, nu şampanie, manele, gagici?!

Nu. Omul se trăieşte pe sine, nu pe alţii, nu pentru alţii. Federer se construieşte aşa cum savanţii construiesc rachete. Pentru bucuria de a aduce stelele mai aproape. De aceea ai senzaţia că merge pe aer.

Timpul lui se dilată în vreme ce pentru ceilalţi se contractă (adesea adversarul lui e nevoit să joace în ritmul schimburilor de la ping pong). Mingea, indiferent cât de tare şi de bine e trimisă spre el – şi la Rotterdam, Dimitrov, prăbuşit şi amuţit la final, a făcut-o de multe ori –, ajunge în enorma majoritate a situaţiilor după ce Roger a ajuns deja, s-a plasat, a gândit şi a început mişcarea de lovire. S-au văzut mulţi artişti în tenis. Dar Roger e un dansator cu mingea fără egal. Un balerin cu o rachetă în mână. Graţios şi nemilos. Shiva.

E o bucurie fără margini să îl vezi. De obicei învingătorii în serie sunt enervanţi. Absolutul marilor campioni în contact cu fiinţele imperfecte naşte nevoia de a ţine cu cel mai slab. Cu Federer nu se întâmplă aşa pentru că el nu e doar un jucător de tenis, e tenisul însuşi. Privindu-l, vezi esenţa acestui joc. Te holbezi în măruntaiele lui, vrăjit. Dacă există o fericire disponibilă oricui, asta trebuie să fie.