Durere

Ţi se strânge inima când îl vezi. E un montaj aproape de insuportabil. Exagerez? Un pic. Dar totul e context

Una e să asişti la setea cuiva care merge pe Calea Victoriei şi alta când e la jumătatea deşertului. Colajul de imagini realizat de site-ul DigiSport despre Alibec la ultimul meci e un spectacol al traversării pustiului.

Alibec, fost/trecut pe la Inter, o fi visat un derby cu Juventus. A căpătat doar o repriză cu Colentina, în care a părut că se predă de mai multe ori, într-atât a stat cu braţele pe sus.
Mult mai impresionantă, şi deloc ironic!, e suferinţa receptată. Omul înoată în durere. Îl dor toate. Muşchii, gleznele, genunchii. Denis a şchiopătat grav. Părea o somatizare a tuturor problemelor extrasportive.

Că e aşa sau nu, rezultatul e acelaşi. O imersare într-un butoi de cârcei. „Trebuie să înţeleagă că fotbalul înseamnă sacrificii”, a spus Dică. Noi ce să mai înţelegem?
Durerea lui Alibec nu e singura care ne loveşte. Mai e una, dar aceea e de bine. E durerea facerii unui altfel de fotbal. Undeva, departe, se vede acest fotbal diferit care se poticneşte, adoarme, se trezeşte şi iar pătimeşte, dar nu abdică.

E fotbalul lui Man, Moruţan, Tănase, Bancu, Măţan, Screciu, Nedelcu, Băluță şi celălalt Băluţă. Şi al altora care par pierduţi, care rătăcesc prin minibaruri şi maxicârciumi – cine ştie, poate că au văzut prea filme apocaliptice şi cred că sfârşitul lumii e aproape.

Cu ei, cu unii dintre ei, s-ar putea să avem surprize bune. S-ar putea ca peste câţiva ani să ne dea nu, nu peste nas, fi-le-ar vorba să le fie!, ci dovada simplă că nu există predestinare. Că dacă unul de lângă ei o ia razna, asta nu înseamnă că toţi sunt oi cu magnet spre păpastie.

Din păcate, nu sunt ajutaţi, noi nu îi ajutăm.

Aceşti oameni înaintează prin furtună. Pe ei îi pot salva lumea mică, adică familia, şi lumea uriaşă pe care o pot moşteni, tot globul acesta care e prietenul lor, poate pentru prima şi ultima oară în istoria umanităţii.

Lumea largă care le aşterne, din Azerbaidjan până în Australia, covoare de bani. E ca şi cum ar fi câştigat toţi la loto, mai trebuie doar să-şi ridice premiul. Da, sunt speranţe! În capul lui Tănase sau nebunia lui Băluţă şi a unora de pe lângă el pe care stadionul nou din Craiova îi ridică la rangul de fotbalişti care contează.

Nimic nu e sigur, nu! E durere multă, dar e dintre acelea despre care tragi nădejde că duc spre ceva.

Poate că, după zeci de ani de ameţeală, sunt unii care încep să priceapă care le e rostul. Pricep mai diesel, dar e bine şi aşa. Rămâne acum ca patronii să nu o ia din nou pe arătură, că asta e spaimă perpetuă.

Să mizeze mai mult pe râvnă decât pe talentul de circul Barnum. Şi să aibă puţintică răbdare. Un strop. Poate fi exact stropul de care mai au nevoie noile flori ca dea nu doar un pic de parfum înainte să moară, ci şi nişte fructe.