Capăt de linie

Dacă spui Gabi Balint, nu spui Gigi Becali. Şi invers. Greu să găseşti în fotbal două persoane situate pe versanţi mai depărtaţi. Totuşi, după ultimul al echipei lui Dică, cei doi au avut un discurs, în esenţă, identic

GB şi GB au afirmat sincron, după Astra-FCSB 2-0, că jucătorii români suferă de absenţa idealului, a dorinţei de a ajunge mari fotbalişti. Se mulţumesc cu puţin. Completare: se încălzesc cu scuze pe care, oho!, le găsesc din plin. Unele sunt obiective. Doar că la sfârşitul carierei prea puţin vor conta. Când vorbeşti despre simpaticul Gabi, zici repede: golul din finala Cupei Campionilor, golurile decisive cu Danemarca spre Mondialul italian şi golul cu capul din meciul cu Argentina lui Maradona. Pac, pac! Vă daţi seama? Balint a mai marcat şi contra marilor echipe din Primera pe când era la Burgos, ceea ce azi ar fi aur pentru oricine. Dar, pentru el, ăstea vin mai la coadă. Ştiţi de ce a ajuns Gabi Balint mare jucător? Pentru că a vrut. A vrut să fie cineva. Şi, da, probabil şi pentru că o vreme Ienei l-a ţinut rezervă. Nu i s-au deschis larg uşile paradisului, cu covor roşu înainte. A vrut să ia cât se poate de mult din fotbal, ca un hoţ care, odată intrat în casa de bani, continuă să-şi umple buzunarele deşi se aud sirenele. În „Borg vs. McEnroe” micul Bjorn îi spune antrenorului său: „Vreau să ajung cel mai bun”. „Cel mai bun din Suedia?”, îl întrebă acesta. „Din lume”, răspunde, firesc, copilul. Nu e bravadă. E ceea ce crede profund. Pentru el, înfrângerea însemna moarte. Ok, nu toată lumea poate fi Borg. Dar, dincolo de cai putere, trebuie să mai visezi şi la cai verzi.

FCSB e ceea ce poate fi mai bine şi mai rău pentru fotbalul românesc. E bine că investeşte în tineri, că face rezultate în Europa, că e un pol de interes şi o lampă pentru fluturi care zboară bezmetici prin campionat. E rău – rău de tot – pentru că a devenit un capăt de linie. De ce? E o întreagă poveste. Care ţine şi de patron, de salariile crescute sau amenzile date după sufleţel, de cotele de transfer imaginate care au devenit bancuri clasice, de multe. Dar, cum ziceam, toate acestea, pentru un Coman, să zicem, vor fi egale cu zero când se va face nota finală, aia la care nu se lasă bacşiş. Nu e simplu, de acord. Ne putem distra pe seama fotbaliştilor, dar, în plus faţă de limitările interioare, ei devin repede ţinte vii pentru animalele de companie bipede. Pe cetăţeni îi trage în jos mai totul şi nu îi ajută mai nimeni. Tribunele în faţa cărora joacă sunt adesea populate doar de rujurile, coafurile, rimelurile şi rearanjamentele corporale ale însoţitoarelor, că publicul adevărat se strânge în alte locuri, după miezul nopţii, unde vin adevăratele discursuri motivaţionale: „Băi, da’ numai o sticlă poţi!?”. Nu, zău, pentru nimeni nu e uşor!… Borg a trebuit să suporte toate ironiile şi pedepsele pentru visurile şi nebuniile lui. A fugit în pădure. Fiecare cu spinii lui.

Pe bune, FCSB e chiar tot ceea ce puteţi!?