Defecte de fabricaţie

Priviţi un pic ansamblul. Şi nu de foarte sus. Fotbalul se crapă pe la toate cusăturile. Dacă materialul e bun, atunci croitorii sunt nepricepuţi?

Oamenii noi în chiloţi şi tricou se comportă ca nişte piţiponci de club, sunt plini de ifose şi de visuri trăsnite despre cum o să „le dea peste nas” celor care îi critică, de ca şi cum ăsta ar fi un scop în viaţă. Dar asta am mai văzut. Nou e mădoarendosul cu care cetăţenii prinşi cu sticla, ţigara sau cine mai ştie ce alte năzdrăvănii la gură tratează situaţia. Pe vremuri, jucătorii mimau ceva penitenţe, o vreme se străduiau să consume mai cu perdea. Domnii de azi n-au astfel de insomnii.

Filip, „capul răutăţilor” bahice de la Piatra Neamţ, e băgat în şedinţă. Urmarea? Se duce şi petrece la Timişoara. Nedelcearu bea în avionul naţionalei de tineret, e obligat să-şi pună cenuşă în cap şi fix a doua zi îşi ia la mişto, pe un site de socializare, propria declaraţie de scuze. După seara veselă cu Filip & Co, chemat fiind la o şedinţă de dirigenţie la naţională, îşi pune un tricou cu înscrisul „BANDIT”.  N-avea altul curat, a glumit cineva. „Irecuperabil”, a comentat Mutu. Poate. Dar dacă irecuperabil cu adevărat ar fi fotbalul nostru, care nu mai ştie să crească oameni?

Despre cum boii nu mai ştiu unde e carul
Iancu, Chiţu, Alibec, Florinel Coman pe de o parte, Răzvan Marin, Nedelcu pe de alta. Ce face diferenţa dintre aceşti tipi trecuţi prin aceeaşi uzină de jucători? În niciun caz valoarea implicit fotbalistică. Cu toţii sunt (sau au fost) tineri cu minunate perspective, excelent educaţi tehnic şi tactic, cel puţin după standardele de la noi. Deosebirea e de altă natură. Una care, din păcate, poate prăbuşi orice talent, oricât de mare. Există un acelaşi discurs pe care îl ţin cei vechi, inclusiv Mutu sau Contra, acuzaţi azi că ţin predici după ce ieri derapau grav.

Anume că „noi întâi am demonstrat câte ceva şi mai apoi ne-am apucat de prostii”. Nu-i nicio scuză, dar e greu de contestat succesiunea evenimentelor. Acum e invers. Abia de-apucă să ouă o mărgică şi băieţii simpatici se şi apucă de chefuit. E numai vina lor? E despre anturaje complet iresponsabile? Despre incapacitatea patentă de a înţelege şansa colosală pe care care o are astăzi un dătător cu piciorul în minge (un fotbalist mediu din Vest e multimilionar la finalul carierei)? Te întrebi ce e în mintea lor? Şi ce e în mintea noastră, a tuturor?

Mici probleme cu injecţia
Fotbalul nostru are o manie. Cum o ia razna vreun „meseriaş”, cum pune pe el toate tunurile. Toate tunurile cu flori. O canonadă de îmbrăţişări, scărpinări, alintări şi dezmierdări. Exemplul clasic e Bănel Nicoliţă, aproape de a i se închina o statuie după autogolul din meciul cu Real. Acum a venit rândul lui Alibec. După ce a rupt uşa de la Voluntari toate porţile sufletului lumii fotbalului i s-au deschis. Nu există propoziţie despre atacantul fcsb-ist care să nu înceapă cu „e un mare/excelent/talentat/supertehnic fotbalist”. E atâta tămâiere în toate vorbele despre el (îmi asum că oi fi stat şi eu în corul lăudătorilor) încât îţi vine să verifici că n-a păţit nimic, că e bine, sănătos. Această îmbrăţişare pseudobudistă are darul, ne spun înţelept promotorii ei, de a-i da încredere, de a-l reseta pe destinatar.

De fapt, e ca şi cum ţi-ai lua un Mclaren care te lasă în drum. Ce poţi să faci, să-l arunci la fiare vechi? Nu, că e o „sculă”, nu poate să nu funcţioneze într-un mare fel. Plus că te-a costat o grămadă de bani. De aceea aduci un  prieten, doi, trei, toată omenirea dacă poţi, şi te apuci să împingi la el. Şi împingi, şi tot împingi, sperând că va face scânteie. Ceea ce se poate întâmpla. Sau nu. Dar necazul nu e aici, e mai în amonte, la fabricaţia acestor maşini de curse. Şi mai ales la întreţinerea lor. Când nu mai ştii de la ce pompă se alimentează, descoperi târziu, iremediabil adesea, că cifrele octanice erau în pahar.