Fluidele nopţilor lungi

E admirabil să fii revoluţionar. Mai ales la Barcelona. Şi, dacă se poate, nu doar între două bairamuri

Chestiunea Catalunyei împarte, şi nu numai, comunitatea iberică. Grupurile de oameni care se nimeresc împreună în faţa unui televizor dezbat până târziu. Lumea e mai atentă decât la independentismul basc, de exemplu, pentru că e vorba despre Barcelona. Care, da, e mai mult decât un club.

Catalunya is not Spain, dar Barca e lumea întreagă!
Puştiul palestinian aruncând pietre către un tanc israelian poate purta un tricou cu Messi. La fel un refugiat din Siria. Observaţi că ei, întotdeauna, îmbracă tricourile clasice, cele care au făcut gloria Barcei, niciodată designul de modă nouă, în toate culorile pământului, de la cele care îţi strepezesc dinţii până la nuanţele Romei, de nu mai recunoşti jucătorii. Acelea sunt pentru bogaţi. Marketingul obligă la această cromatică nebună, mereu schimbată, pentru ca Alioşa, cu tătic petrolifer, să poată căpăta la fiecare început de an şcolar noua uniformă. Sărmanii pământului n-au bani de aşa ceva. Ei poartă un tee-shirt contrafăcut, de care se agaţă ca de ultima bucată de pâine. Catalunya is not Spain, but Barca is the whole world! Şi lumea priveşte. Bastoane în cap, în feţe, în picioare. Gloanţe de cauciuc. Rajoy ferm. Puigdemont revoltat. Şi Pique. Lacrimile lui Pique, domnul Shaquira, această Evita a Catalunyei.

Rănile deschise ale Războiului Civil
Nu-i îndoială că lacrimile lui Pique sunt sincere. Ziua de pomină a putut mişca sufletul unui eschimos, darămite un reprezentant al comunităţii, mereu proiectându-se ca o conştiinţă sportivă a acestei provincii care vrea să devină o ţară. Nu intrăm în polemică. Sunt mii de pagini de citit înainte de a înţelege ce se întâmplă acolo unde nu s-au vindecat profund rănile Războiului Civil (în Andaluzia sunt cimitire pentru animale de companie peste gropile comune ale celor executaţi sub Franco), în ciuda bunăstării şi progresului. Şi mai e şi corupţia groasă, o, da!, nu suntem singuri în univers. Dar e de vorbit despre sportul care se erijează o dată în plus în vector al valorilor şi principiilor unei mulţimi.

Flegma şi spiritul civic al lui Pique
Ceea ce nu e rău. Sportivii sunt cetăţeni şi nu doar că pot, dar au şi datoria să se exprime. Problema intervine atunci când vedetele acestei minunate lumi, nişte anti-Gavroche, se urcă pe o baricadă după ce la baza ei au furnicat un pic cu bunul simţ. Pique nu e doar cetăţeanul milionar care a dat glas frustrării şi aspiraţiilor celor mulţi, e şi cel care, tot la ceas de seară, a flegmat doct şi profesionist, cu traiectoria impecabilă a unei lovituri libere executate de Neymar, fix pe sacoul unui preşedinte de club la marea paradă a victoriei după un turneu final câştigat. S-a râs cu lacrimi. Acum, bravul Gerard a scos iar apă pe ochi. Nu era acelaşi fel de apă, dar erau aceiaşi ochi. Şi acelaşi ocean din care o scotea.

Cum ar zice francezii, nu poţi rămâne şi cu untul, şi cu banii de pe unt. Asta merge doar la fotbal, unde eşti adulat după un gol chiar dacă mai apoi te uşurezi în mijlocul drumului. Independenţa unui teritoriu e o treabă un pic mai serioasă şi nu se termină cu un chef în club.